"Recunostinta magarului"

... in calitate de iubitori de cai, haideti sa citim o alta poveste cu talc de-a lui Vasile Militaru:

Un magarus, odata,
Avand abia un an
Si care ramasese, de mama si de tata,
Orfan, -
Ne mai avand nici hrana,
Nici un pic de adapost
Si numai din pomana
Traind, mai mult in post, -
S'a 'mbolnavit, sarmanul, umbland prin vant si ploaie
Si s'a lasat sa moara
In drumul catre moara
Pe-un maldar de gunoaie!

Trecand insa pe-acolo un cal, cu-argint pe frau, -
Ce se plimba, ca omul satul si fara pas,
Si avea livezi intinse, hambare mari cu grau,
Capite de otava, trifoaie si ovas, -
Il pinse-atata mila de bietul baietan
Sarac, uitat de lume, bolnav, ba si orfan,
Ca l'a luat indata de pe gunoi pe sus
Si drept la el acasa milosul cal l'a dus.

Aci, dormind pe moale si cu'ngrijire buna,
S'a 'nzdravenit magarul, in mai putin de-o luna
Si, ca sa nu 'nsir vorbe prea multe si desarte, -
Voi spune ca magarul fu dat sa'nvete carte!

La scoala, magarusul nu mai avea pereche,
De multa 'nvatatura ce tot baga 'n ureche;
Ba chiar dormind cu cartea mereu sub capatai, -
In fiecare clasa fu premiat intai!
Si nu mai putea 'n sine prea milostivul cal
Cand fiecare dascal ii tot spunea: "Halal!"
"Mai rar elev sa aiba la carte-atata har!"
"Mai rar
"Asa magar!!

- Si?. S-a facut magarul un mare carturar!

Dar calul cu atata nu-i multumit in sine
Si, ca sa-l fericeasca, ii face si mai mult bine:
Ii cauta, cu zestre, de mare neam sotie,
Porneste nunta 'n lege, cu-o'ntreaga herghelie
Si, -dar fara pereche, - ii da a lui mosie!

E fericit magarul cum nici nu se mai poate,
Cand viata lui e plina in totul cu de toate!
Mergandu-i numai bine, avand in toate spor,
Cu tot mai multa vaza in ochii tuturor,
Mi-s'a trezit magarul ca-i mare dregator.

Si, -cum poporul zice ca e sub cer o scara,
Pe care unii sue, iar altii coboara, -
In timp ce Dregatorul e tot mai cu noroc,
Spre calul plin de mila se napusteste-un foc;
Ii arde tot avutul, cu cel din urma-arac,
Si bietul cal ramane ca nimeni de sarac!

Pe-aci, pe-aci, sarmanul sa moara, de durere,
Dar i-a venit indata o mare mangaiere:
Magarul n'o sa-l lase pe drum in vant si ploae,
Cum el a fost odata, pe-un maldar de gunoaie…

"Ce bine-mi pare, Doamne, caci am putut prin tine,
"Sa fac si eu pe lume magarului un bine!
"Ma duc acum la dansul; la cine m'asi mai duce,
"Pan'oi avea la crestet si eu o sfanta cruce?"
"La el gasi-voi odihna, otava prin poene
"Si mangaeri, sa-mi svante o lacrima prin gene;"

Asa gandea sarmanul de cal, mergand pe drum,
Vazand in fata-i totul ca'nvaluit in fum,
Dar cand batu la poarta ce-avea sa-I fie scut, -
Magarul, fara suflet, nici nu l'a cunoscut!

Un an intreg, pe urma, zacu in vant si ploae,
Sarmanul cal, pe-acelaesi mormane de gunoaie,
Pe-cari odinioara,
Gasise magarusul bolnav, tragand sa moara…

Si 'ntr'un amurg de toamna frumoasa si tarzie,
Cand bietul cal intrase aproape in agonie, -
Trecu pe-acolo, mandru, magaru' cel bogat,
Care 'ngana un cantec domol, taraganat;
Dar cand vazu de-aproape, pe calul muribund,
Cu rasuflarea stinsa, cu ochii dusi afund, -
Magarul zise'n sine:
"Tot moare pana maine; sa-i fac si eu un bine,
"Sa nu se chinuiasca prea mult aci 'n poteci;"

Si-i dete una 'n frunte, de-l adormi pe veci…

..., ..., ...;

Asa fac si-unii oameni: luati de prin bordeie
Si 'nvestmantati in aur, prin sfantul milei har, -
Ei nu'nteleg pe lume, recunostinta ce e,
Cum n'a 'nteles aceasta nici secul de magar!

Vasile Militaru

Vorbe cu Tâlc

(către cititorii mei)

Aceste Vorbe cu Tâlc au izvorât dintr-o adâncă iubire de oameni. Scrise cu dorinţa de a folosi poporului - drept o cinstită călăuză pe căile tuturor virtuţilor...

Vă mulţumesc, dragii mei cititori, pentru dovada ce mi-aţi făcut astfel, confirmând înşivă că sămânţa acestor învăţături morale n-a căzut pe piatră seacă, ci a prins rădăcini în ogorul sufletului vostru, din care va ieşi rod luminos...

Deci nu din trufie, ci ca să vă arăt cât de mare este mulţumirea ce simt că v-am putut fi de un asemenea folos, mi-aş lua voia să vă spun că, de s-ar încheia şirul zilelor mele pe pământ mâine, aş socoti împlinită o bună parte din datoria mea de om...

În grădina largă-a vieţii, omul seamănă cu-o floare:
Vine toamna ... cade bruma ... Biruită, floarea moare,
Dar rămâne amintirea celor buni, care-şi iau drumul,
Cum din floarea-mbătătoare ne rămâne, scump, parfumul!

Pururea, înţelepciunea are culmi ce urcă-n stele
Şi, de veacuri, fericirea stă pe culmile acele.
Aşadară, fericirea, în zadar o cată unii,
Dacă nu pot să atingă culmile înţelepciunii!

Câinelui ce-mi stă-n ogradă, îi arunc de azi pe mâine,
Pentru paza lui cinstită, câte-un colţ uscat de pâine
Şi, de câte ori mă vede, prin ogradă sau în prag,
Câinele, cu-a lui privire, îmi arată - atâta drag,

Încât, grai de om să aibă, şi iubirea lui fierbinte
Mai duios, el n-ar fi-n stare să mi-o spună prin cuvinte ...
Un argat, ţinut de milă şi sătul numai de bine,
Cu nespusă vrăjmăşie caută mereu la mine

Şi, din ambele fiinţe căror astfel le dau pâine,
Eu mă-ntreb în toată clipa: "Care-i om şi care-i câine?"
Sfânta moarte, totdeauna secerând după-al ei plac,
Nu-ţi ia-n seamă bogăţia; când te ia, te ia sărac.

Pentru că, întreg avutul ce în viaţă tu l-ai strâns,
Ea îl dăruieşte celor cari te duc la groapă-n plâns,
Ca şi cum ar vrea să-ţi spună: "Ai strâns aur ca tezaur,
Pe când Dumnezeu îţi cere numai sufletul de aur!"

De-ai primit un dar, tu cată bucurii prea mari să n-ai;
Cei mai mulţi, când îţi fac darul se gândesc: ce-o să le dai?
Bogăţia, ca femeia, câte-odată stă de şagă:
Vine pe neaşteptate şi te lasă când ţi-e dragă!

Dacă vrei vrăjmaşul de-astăzi să te-mbrăţişeze mâine,
Pentru piatra ce-ţi aruncă, tu aruncă-i lui o pâine.
Tigrul, gata să sfâşie, îl vei face astfel câine!
Poţi găsi, când ai pierdut, un ac în aria cu grâu,

Un cal sălbatic în pustiuri, un peştişor scăpat în râu,
Un corb în noapte când nu ard, pe cer, nici stelele, nici luna,
Dar cinstea ta, când ai pierdut-o, pierdută-i pentru-ntotdeauna.
În răsfăţ de-ţi creşti copilul şi-l laşi zilnic fără frâu,

Tu ai semănat neghină, socotind că semeni grâu.
De trei ori: vai ţie, mamă, în asemeni greş, că mâine,
Vei mânca, muiată-n lacrimi, cea mai otrăvită pâine!