"Flori din Dar": se poate vizita in Galeriile Leul de Aur, Sebes

"... un dar al naturii, leac ochilor si sufletelor" ...;

Expozitie de tablouri de mici dimensiuni, 18/24 cm., realizate in ulei/carton panzat;
Tehnica pensulatiei

Fiecare tablou are lipit pe spate cate un catren.


OBS: Intreaga colectie se vinde la pret de 3000 Ron.

Contact: 0745394089

Terapie prin/cu "Sacred Horses"

"The World as a Sacred Horse"





The meditation is based on the first chapter of the Upanishads, which bring out the spiritual meanings of the Vedic texts. It is called “The World As A Sacred Horse”:

“Aum, the dawn, verily, is the head of the sacred horse, the sun the eye, the wind the breath, the open mouth the Vaisvanara (lightning) fire; the year is the body of the sacred horse, the sky is the back, the atmosphere is the belly, the earth the hoof, the quarters the sides, the intermediate quarters the ribs, the season the limbs, the months and the half-months the joints, days and nights the feet, stars the bones, the clouds the blood vessels, the liver and the lungs are the mountains, the herbs and the trees are the air. The rising sun is the forepart, the setting sun the hind part, when he yawns it lightnings, when he shakes himself it thunders, when he urinates then it rains; his voice, indeed, is all voices.”

If you’d like to try it, Akhter Ahsen has broken this meditation down into twelve steps with these instructions:

1. In your mind, see the horse’s hoof on the ground, which is the earth. Tap your own foot and feel the power and strength through your legs. Stamp it and feel it. This is good for people who are disconnected from their own power. We all travel on our legs and feet where we want to go. So, if the whole universe is you and you stamp your foot, there is a special feeling. There is no power outside of it. You are the one.

2. Feel your eye like it is the sun. Your own eye in the context of the bigness of the horse as the universe. When I tried this, I closed my eyes and felt like the sun was rising. Dr. Ahsen told me that I may progress as I do this more often, but it was a good place to begin to see the universe as the horse.

3. Feel the breath in you like the great wind. It is the wind that is free all over the earth and between the earth and the heavens. You are joining them in the universe.

4. The sky is the back of the horse. You may ride it like you are flying.

5. The stars are the bones. You are riding through them. You can feel your bones, brilliant and powerful and big as you ride among them and your self is in the middle of the stars.

6. The rivers are flowing in your blood vessels with the sound of that rushing like the sound of water. A small stream is coming down the mountains and when it falls, it feels like your blood is coming down from the heart. There is no failure. Sometimes, people hear the sound of their heart beating when they do this meditation. Just feel it and let it clear the stream.

7. The trees are your hair. You have a huge head. Shake it and feel these power images. The wind is blowing through the trees (your hair) and singing.

8. When you yawn, you cause lightning on earth. Feel the lightning come out of your mouth. It’s another power image.

9. When you shake your body, you cause thunder. Open your limbs. Sometimes, out of fear of keeping your space, you can become congested and smaller. This image makes you big and opens your insides. Shake your body, letting the wind pass around your organs so they are breathing on their own, open.

10. The lungs are mountains. They can change the weather because the weather contains the sound and the wind, which is your voice. See the immobility of your lungs. They can’t just be told to move. They assert themselves, these lungs, and change the weather.

11. When you urinate, it rains. In other words, let them take a good bath under what you express. Let it go. Otherwise, you hold it back and the whole thing is reversed. You become introverted and it poisons you.

12. In front, is the dawn, verily this is your head. The hope is the beginning of a new day. In the Vedas, the dawn is very sacred. It gives you the strength to do what you want to do.

PS: am gasit intamplator acest articol despre puterea de vindecare si forma de supravietuire dupa "modelul Sacred Horses", sper sa va descurcati in citirea/intelegerea acestui text.

Cu multumiri binefacatoare, Doria!

Paste Luminat!

Sensul adevarat al DRAGOSTEI

Inteligenţa fără dragoste,te face pervers.
Justiţia fără gragoste,te face implacabil.
Diplomaţia fără dragoste,te face ipocrit.
Succesul fără dragoste,te face arogant.
Bogăţia fără dragoste,te face avar.
Supunerea fără dragoste,te face servil.
Sărăcia fără dragoste,te face orgolios.
Frumuseţea fără dragoste,te face ridicol.
Autoritatea fără dragoste,te face tiran.
Munca fără dragoste,te face sclav.
Simplitatea fără dragoste,îşi pierde valoarea.
Vorbele fără dragoste,te fac introvertit.
Legea fără dragoste,te supune.
Politica fără dragoste,te face egoist.
Credinţa fără dragoste,te face fanatic.
Crucea fără dragoste,reprezintă tortura.
VIAŢA FĂRĂ DRAGOSTE ÎŞI PIERDE SENSUL.

PS: Iubiti zambetul! Daca cineva isi doreste mai multa bucurie in viata sa va trebui sa creeza conditiile potrivite pentru aceasta. Si cum poate cineva sa obtina acest lucru ? Cu siguranta nu prin furie, gelozie, egoism si ura, ci prin multa dragoste, o minte deschisa si sinceritate.

Povestea Iubirii .....

O femeie iese din casa si vede 3 mosnegi cu barba alba stând în fata casei. Nu-i cunostea dar vazându-i suparati îi invita în casa sa manânce ceva.
“Sotul tau este acasa?” - întreaba ei.
“Nu , este iesit”
“Atunci nu putem intra” - replica ei.
Seara când sotul se întoarce acasa ea îi povesteste despre cei trei mosnegi….
“Du-te si spune-le ca am venit si pofteste-i înauntru“
Femeia se duce si îi invita.
“Nu putem intra toti în casa” replica ei.
“Cum asa?” întreaba ea.
Unul dintre mosnegi îi explica. Eu sunt BUNASTARE , el este SUCCES iar celalalt este IUBIRE. Acum du-te si întreaba-l pe sotul tau care dintre noi sa vina în casa.
Femeia intra în casa si îi spune sotului, care se bucura. “Ce bine!!, în acest caz invita-l pe BUNASTARE sa ne umple casa cu bunastare!”
Sotia nu a fost de acord. “De ce sa nu-l invitam pe SUCCES?”
Nora îi asculta dintr-un colt al casei. “N-ar fi mai bine sa-l invitam pe IUBIRE? Casa noastra ar fi atunci plina de iubire!” - a sugerat nora.
“Hai sa ne ghidam dupa sfatul norei” îi zice sotul sotiei.
“Du-te afara si invita-l pe IUBIRE sa ne fie oaspete.”
Femeia iese afara si întreaba: “Care dintre voi este IUBIRE? Pe el îl invitam sa ne fie oaspete”
IUBIRE porneste înspre casa. Odata cu el se pornesc în urma lui si ceilalti doi.Surprinsa femeia întreaba : “L-am invitat doar pe IUBIRE. Cum de veniti si voi cu el?”
Cei trei mosnegi replicara: “Daca l-ai fi invitat pe BUNASTARE sau pe SUCCES, ceilalti ar fi ramas pe loc, dar de vreme ce l-ai invitat pe IUBIRE , unde merge el mergem si noi. Unde este IUBIRE este si BUNASTARE si SUCCES!!!!!!”
DORINTA MEA PENTRU TINE….
Unde este durere, îti doresc pace si fericire. Unde sunt îndoieli personale, îti doresc reînnoirea încrederii în abilitatea ta de-a trece peste greutati.
Unde este oboseala sau blazare, îti doresc întelegere, rabdare si puteri reînnoite. Unde este frica , îti doresc iubire si curaj.”

PS:

L-am intrebat pe Dumnezeu care este partenerul meu potrivit,si El mi-a zis:hotaraste-te mai intai ce vrei sa faci in viata aceasta,si apoi voi sti si eu cine-i cel mai potrivit sa te ajute!

PAPELCA - Poveste tiganeasca

... daca "Istoria s-a scris pe spatele calului", dar la tigani calul este "aurul familiei", iar istoria lor e una mistica ..., iata in cateva randuri o poveste rroma pe care eu as incadra-o la genul basmului.

Papelca

Au fost odata trei frati tigani. Dintre ei, enul era mai prost – cel mai mic. Nu prea era el in toate ale lui si se numea Papelca. Si aveau cei trei frati o purcea care a facut noua purcei.
Cel mai mare dintre frati a zis:
- “Sa-l trimitem cu purceaua la pascut, sa pasca purceii prin padure. Dar Papelca nu s-a dus in padure, ci s-a dus la elesteul unde veneau la scaldat fata imparatului si servitoarea ei.
Ca sa rada de Papelca, fata imparatului a zis:
- Papelca, ne dai si noua un purcel?
- Nu, ca se supara fratii mei!
- Ti-l platim …
- Numai daca fata imparatului se dezbraca!
- Se dezbraca servitoarea.
- Nu, numai fata imparatului!
Atunci servitoarea ii zise fetei:
- Dezbraca-te, numai sa-i luam purcelul!
Fata imparatului s-a dezbracat, iar Papelca a vazut ca ea avea ”stele maruntele pe picioare, soarele-n piept si luna in spate”.
A doua zi, fratii iar l-au trimis pe Papelca cu purceaua:
- Du-te si azi cu purceaua!
- Nu merg ca iar mananca lupii un purcel!
Dar pana la urma a mers iarasi la elesteul imparatului.
Acolo era din nou fata imparatului cu servitoarea, care s-a gandit sa-I mai ia un purcel.
Din nou Papelca a vazut ca fata imparatului are ”stele maruntele pe picioare, soarele-n piept si luna in spate”.
Seara cand s-a intors, fratii au numarat purceii si au vazut ca iarasi lipseste un purcel.
L-au batut bine si au zis:

“Sa-l trimitem unde vin iepele marilor de ne mananca lucerna, sa o pazeasca”.

El s-a dus si s-a culcat pe un pat de maracini ca sa nu adoarma. La miezul noptii a venit o iapa de arama si a mancat lucerna.
Cand sa plece ,Papelca i-a zis:
- “Bine ca te-am prins ca sa te omor”!
Iapa atunci a zis:
- “ Nu ma omora ca ti-oi face mult bine; ia capastrul meu si cand vei gandi la mine o sa se faca in fata ta o iapa de arama” ….
A doua seara a venit o iapa de argint.
Papelca a prins-o, dar iapa i-a spus:
- “ Nu ma omora ca ti-oi face mult bine; ia capastrul meu si cand vei gandi la mine o sa se faca in fata ta o iapa de argint” ….
Papelca a luat capastrul si a treia seara cand a venit o iapa de aur a prins-o si aceasta i-a spus:
- “ Nu ma omora ca ti-oi face mult bine; ia capastrul meu si cand vei gandi la mine o sa se faca in fata ta o iapa de aur” ….
- Papelca a luat si capastrul iepei de aur.
Nu peste mult timp se zvoneste prin sat ca Imparatul a facut un loc de ghicit si a dat veste in tara:
- “Cel ce ghiceste ce semne are fata mea pe piele ii dau jumatate din imparatie si fata de nevasta!”
Toti cei care voiau sa-si incerce norocul se duceau sa ghiceasca ce semene are fata imparatului.
S-au dus si fratii lui Papelca cu o caruta cu trei cai.
Atunci Papelca a zis:
“ – Fratii mei, luati-ma si pe mine!”
Dar ei au raspuns:
- “Tu Papelca, om nenororocit, vrei sa ne faci de ras?”
I-au dat cateva palme si au plecat.
Cand au plecat, el a scos capastrul iepei de arama si atunci, in fata lui a aparut o iapa de arama, hainele i s-au facut si ele de arama, apoi incaleca si porneste spre locul de ghicit. In drum isi intalneste fratii care nu l-au recunoscut si au zis:
- “Ce voinic mandru! si l-au intrebat:
- De unde vii voinicule?
Atunci el a raspuns:
- De la Palmesti ….
S-a dus la locul de ghicit, unde s-a plimbat putin, apoi a plecat acasa si s-a culcat la lucerna pe patul lui de maracini.
Duminica urmatoare fratii lui iar s-au dus la locul de ghicit. Din nou Papelca ii roaga sa-l ia si pe el, dar acestia l-au tras de par si l-au tavalit.
Dupa ce au plecat fratii lui, acesta a scos capastrul iepei de argint, iar cand a aparut iapa a incalecat-o si i-a ajuns pe frati din urma.
Acestia s-au minunat si au intrebat:
- “De unde esti voinicule?”
- El a raspuns;
- De la Tardibal ( Tar di bal + Trage de par)
S-a dus si de data asta la Ghicitoare, dar nu a intrat inauntru si s-a intors acasa unde s-a culcat pe patul lui de maracini.
In a treia duminica, fratii lui s-au dus din nou la curtea imparatului la ghicitoare, iar Papelca s-a rugat iarasi sa il ia si pe el, dar fratii ia-u zis:
- “Nenorocitule, iar esti in calea noastra?”
Cand au plecat fratii mai mari, scoate Papelca capastru iepei de aur si spune:
- “Sa se faca o iapa de aur!”
Si s-a facut o iapa de aur.
Cand i-a ajuns din urma pe frati, acestia au intrebat:
- “De unde vii voinicule?”
- De la “Norocitu-Norocesti”!”
Cand a ajuns la locul de ghicit si a intrat imparatul, acesta vazandu-l in hainele de aur a zis:
- “ Frumos om esti voinicule!”
- Frumosi au mai venit pe aici, dar n-as vrea sa te faci si tu de ras.
- - “NU ma fac. Fata ta are ”stele maruntele pe picioare, soarele-n piept si luna in spate”.
Atunci imparatul nemaiavand ce face i-a dat fata si jumatate din imparatie.
Imparatul a vrut sa vada unde sunt casele ginerelui.
Papelca a luat capastrul de aur si a zis:
“Sa mi se faca o casa cum nu s-a mai vazut”. Imparatul vazand minunatia de casa s-a intors multumit la palat.
Dupa o saptamana, Papelca iar a luat capastrul si a zis:
“Sa mi se faca un drum luminat din aur pana la fratii mei!”
Fratii lui s-au pomenit cu o lumina batand in geam. Atunci au mers pe drumul de aur pana au ajuns la lucerna. Aici, de pe patul lui de maracini, Papelca a zis:
“- Vedeti fratii mei, voi care m-ati palmuit, m-ati tras de par si m-ati facut nenorocit, nu v-ati gandit niciodata ca eu voi ajunge asa departe”.
Papelca le-a facut si lor cate un palat si au trait asa fericiti pana la adanci batranete …!

culeasa de Lucian Cherata

Traditii rrome

Traim alaturi de rromi de sute de ani si tot de sute de ani rromii sunt umilii, discriminati, marginalizati, saraci si dispretuiti, totusi ..., va sugerez sa cititi cateva randuri despre "ei", asa cum au fost si au reusit sa se pastreze de-a lungul anilor, dar nu inainte de a-i multumii doamnei Dr. Delia Grigore pentru cercetarea facuta spre cunoasterea traditiilor, a obiceiurilor, a cutumelor si tabuurilor, a superstitiilor, a mentalitatilor si practicilor rrome.

RROMANIPEN-UL

este dharma rromilor, in sens apropiat de acela al conceptului hindus, este legea fundamentala a rromilor sau Constitutia traditiei rrome, sistem de norme, valori si concepte intra-comunitare, care graviteaza in jurul modelului de identitate al culturii traditionale rrome: familia comunitara, acel tip de familie extinsa la nivel de comunitate, care se afla intr-o relatie de dependenta normativa si structurala de comunitatea careia ii apartine. Familia rroma este o famile-rizom, care isi unifica radacinile intr-o tulpina comuna si, in spiritul unei filosofii epicureice a existentei, orientata exclusiv spre prezent, dezinteresata de istorie sau de experienta trecutului, singura istorie care o preocupa este istoria de familie, fiecare individ fiind dator sa-si cunoasca genealogia, nu ca pe o obligatie de studiu, ci in mod firesc, natural, prin relatia cotidiana cu memoria familiala conservata in cutume si tabu-uri.

Pentru a mentine coeziunea structurala si a cultiva coerenta conceptuala, elemente fundamentale ale identitatii, orice model cultural are nevoie de o forma mentis, de o religie in sens etimologic (lat. religo, religere - a lega, a uni), o relatie cu sine si cu transcendenta, suport moral si traseu spiritual de identificare, memorie comunitara si totodata valoare de reprezentare. Aceasta religie poate fi una de raportare la divinul exterior omului, in care fiinta umana se defineste prin relatie cu supranaturalul, iar structurile societatii reflecta acel pattern al cetatii ceresti, edificand temple si palate, construind pentru eternitate, incercand sa faca efemerele lucrari omenesti cat mai durabile prin cultura, abordare specifica societatilor sedentare, culturilor de tip agrar. In acceptiunea sa larga insa, religia poate fi si raportarea la divinul din om sau, mai bine spus, la fiinta umana ca intruchipare a divinului pe pamant, perfectibila in relatia cu sine, in masura in care isi organizeaza viata dupa normele comunitatii careia ii apartine. O astfel de religie intra-comunitara, care nu indeamna omul sa edifice pe pamant, ci sa traiasca preze 727d33h ntul etern, este Rromanipen-ul.

Constient de faptul ca nimic din ceea ce este omenesc nu dureaza, Rromanipen-ul nu edifica cetati, nu construieste si nu consemneaza pentru viitor, ci propune un sistem de relationare cu prezentul, bazat pe valorile memoriei si ale experientei colective, in care modelele culturale au caracter emergent, cresc din ele insele, ca un organism viu. In acest spirit, rromii isi constituie identitatea prin raportare la un prezent continuu, devenit in fiecare clipa viitor continuu care reflecta trecutul continuu sau memoria culturala, conform conceptiei despre timpul circular. Structura sociala inerenta unui asemenea punct de vedere este derivata din ideea descendentei, a continuitatii prin urmasi. Intruchiparile sacre ale acestei religii sunt copiii, soborul clerical - kris-ul batranilor, legea – phralipe (fraternitatea), practica mistica - ujipen ai pakiv (puritatea si onoarea), iar revelatia – familia.

Rromanipen-ul, prin caracterul lui sacru, inalienabil si indubitabil, cu valoare de dogma, se centreaza pe 4 concepte esentiale: phralipe - revelatia relatiilor fraterne din comunitate, de ajutor reciproc, responsabilitate colectiva si impartasire a destinului; pakiv - credinta, respectul, onoarea si increderea reciproca; ujipe - conservarea starii de puritate spirituala si trupeasca; baxt - cultul norocului, al sansei prezente in viata celor care respecta normele phralipe-ului si pakiv-ului, in opozitie cu bibaxt-ul, nenorocul, nesansa care apare in lipsa primelor doua – phralipe si pakiv.

Intreaga filosofie de viata a culturii traditionale a rromilor se bazeaza pe opozitia pur / „uŸo” – impur / „mahrime”, puritatea rituala reprezentand respectarea ordinii si armoniei universale prin conformarea la model, iar impuritatea rituala, invizibila, dar pregnanta spiritual, fiind devierea de la model, deci ruperea echilibrului intracomunitar prestabilit printr-o serie de legi de comportament si conduita, a caror valabilitate a fost indelung verificata prin experienta. Conservarea legilor puritatii este unul dintre cei mai importanti factori de control cutumiar si de protectie a coeziunii intra-comunitare in societatea traditionala a rromilor.

Conceptul de pur, in cultura traditionala a rromilor, implica atat dimensiunea fizica, cat si pe cea spirituala, prima presupunand-o pe cea de-a doua, puritatea trupeasca nefiind altceva decat o reflectare – cauza si efect totodata – a puritatii morale. Corpul omenesc este considerat a fi impartit in doua: partea de la brau in sus pura si partea de la brau in jos impura sau spurcata. Atingerea impurului, de pilda a partilor impure ale corpului (de la brau in jos), atrage dupa sine, printr-un proces de simpatie sau contaminare, inclusiv de ordin spiritual / moral, virusarea respectivei persoane cu raul pe care l-a atins sau impurificarea sa.

In acelasi sens, al conservarii legilor puritatii, principiul de baza al educatiei traditionale rrome este cel al lajimos-ului („rusine”), iar virginitatea fetei la casatorie are valoarea unui sacrament, datorita faptului ca se afla la baza moralei rromani, a conceptiei de pur si impur si presupune un rit de inaugurare, de creatie, ca si prima sarcina si nasterea.

Asa-numitul „pret al miresei” inglobeaza tocmai aceasta valoare, prevalenta altora, ca frumusetea, harnicia si modestia fetei, respectabilitatea si averea familiei ei. Garantie a soliditatii si durabilitatii casniciei, a coeziunii incuscririi si a unui tratament bun al fetei in noua familie, pretul miresei este recunoasterea valorii fetei si a aportului ei material in familie, dupa casatorie, protectie a viitoarei mirese in neamul sotului, dar si garant a respectului reciproc („pakiv”) si recompensa de la parintii baiatului pentru parintii fetei, fara functie de schimb, ci de reprezentare, traditional fiind in aur. Acceptarea unui dar presupune, in mod obligatoriu, oferirea unui dar, reciprocitatea intervenind si in cazul casatoriei, ca mecanism integrator infailibil: plata miresei de catre familia mirelui, completata de zestrea pe care o aduce fata in familie sau schimbul de mirese, in care o fata se casatoreste cu fratele viitoarei sale cumnate, care va fi, la randul sau, sotia fratelui ei.

Greseala de a traduce in limba Celuilalt un concept profund ancorat in mentalul cultural propriu, care nu poate accepta o traducere denotativa, ci numai una conotativ-etnoculturala o fac, deseori, chiar rromii traditionali. Daca un caldarar spune: „asa e la noi, se vand fetele la casatorie”, el traduce gresit in limba romana un concept rrom care nici pe de parte nu inseamna „a vinde”, el incearca, de fapt, sa simplifice faptul ca pentru intelegerea nerromilor, dar, fara sa vrea, legitimeaza punctul de vedere al celor care inteleg gresit situatia si aduce argumente denigratorilor neamului rrom. Care este sensul real al termenilor in limba rromani? Rromii nu folosesc termenul „bikinel” (a vinde) cand este vorba despre casatoria fetelor, ci „pokinel” (a plati), termen al carui sens nu este numai cel denotativ comercial, ci si conotativ, insemnand „a pretui” virginitatea miresei, „a valoriza”, „a pune pret, valoare”, „a compensa”, a schimba simbolul puritatii cu simbolul aurului, ambele valori de reprezentare, onoare si prestigiu social in comunitatea traditionala de rromi. In acest sens, sintagma mai apropiata de adevarul culturii rromani este „pretuirea puritatii miresei”, nicidecum „vanzarea fetei la casatorie”.

In familia traditionala rroma, fiecare persoana ocupa un loc aparte, isi cunoaste si isi respecta statutul si rolul, stie ceea ce ii este permis si ceea ce nu ii este permis. Se previne astfel conflictul de rol, cauza multor traume intrafamiliale din societatile moderne. Rolul jucat in familie de fiecare membru al acesteia presupune obligatii si drepturi bine definite, care nu creeaza confuzii si indoieli. Individul depinde de familia sa si bunul mers al familiei in ansamblu depinde de comportamentul fiecarui individ in parte. Acesta este motivul pentru care, in acest tip de cultura bazata pe valorile colectivitatii, fiecare individ se comporta mult mai responsabil decat in culturile moderne fundamentate pe valorile individuale, pentru ca nu raspunde numai el de actiunile sale, ci raspunde intreaga sa familie. In vreme ce, in culturile moderne, este accentuat aparentul bine individual, in functie de care se regandeste starea comunitatii, deseori sacrificata in scopul realizarii celui dintai, in culturile traditionale, accentul cade pe binele comunitar, pentru care interesul individual ingust poate fi cu usurinta abandonat. Culturile traditionale refuza riscul dezechilibrului in comunitate prin implicarea ritualica permanenta in viata individului. Scopul suprem este coeziunea intra-comunitara in spiritul coerentei legice a existentei umane, pentru evitarea traumelor, fizice si psihice, traite de catre individul abandonat factorului fortuit al iluzoriei libertati din cultura moderna.

Rolurile masculin-feminin nu se definesc ierarhic superior-inferior, ci sunt complementare: barbatul reprezinta capul familiei si este responsabil pentru intretinerea sotiei si copiilor lui; femeia este responsabila de educatia copiilor, treburile gospodaresti, inclusiv prepararea hranei si supravegherea membrilor bolnavi sau batrani ai familiei. Totodata, femeia contribuie la venitul familiei, de pilda prin vanzarea obiectelor produse de barbat.

Un rol important in familia traditionala rroma il joaca “amare phure” („batranii nostri” sau „bunicii nostri”). Primul lucru de remarcat este acela ca denumirea se refera in aceeasi masura la rudele de sange – bunicii – si la toti batranii din comunitate, respectul si grija fiind la fel de mari pentru ambele categorii: “Œun le phuren, on hale maj but manro sar tute.” („Asculta-i pe batrani, ei au mancat mai multa paine decat tine.”). Niciodata o familie traditionala de rromi nu-si va da batranii la azil, oricat de saraci ar fi si oricat de luxos azilul. Batranii sunt elemente de referinta ale familiei extinse, au statutul cel mai inalt in comunitatea traditionala rroma, ei sunt judecatori (rr. krisinitorǎ), daca sunt barbati si vrajitoare / vindecatoare, cu recunoscute puteri magice premonitorii, inductive si taumaturgice, daca sunt femei. Statusul ridicat al barbatului batran tine de intelepciune, onoare, experienta, echilibru si responsabilitate. Statusul ridicat al femeii batrane tine de curatenia rituala, aceasta devenind “uji” (curata) abia dupa menopauza, cand se considera ca ii inceteaza relatiile sexuale care o spurcasera pana atunci.

In comunitatile traditionale, conflictele se rezolva in interior – „maœkar e phralenqe” (intre frati), prin judecata de pace – i kris, precedata de dezbaterea cazului intre rude – o divano; hotararea kris-ului se ia prin consens si justitia este distributiva: ambele parti au partea lor de dreptate si trebuie sa li se dea satisfactie; de vreme ce nu exista adevar absolut, increderea si respectul reciproc sunt bazele comunicarii si ale comuniunii.

Principalele institutiilor rrome de control si sanctiune intracomunitara sunt: i kris (judecata / adunarea traditionala rroma), ca forma de solutionare amiabila a conflictelor intracomunitare; krisinitor-ul (judecatorul), ca instanta de prestigiu moral si reper autoconstitutiv; bulibasa (liderul traditional), ca autoritate suprema in comunitate si ca intemediar in relatiile dintre rromi si autoritatile nerrome; i pakiv (impacare, incredere, onoare, credinta), ca forma de reconciliere si reconstructie a imaginii de sine; o Rromanipen (legea culturii traditionale rrome), ca sistem de norme si valori de referinta ale identitatii intra-etnice; o phralipe (fratie), ca forma de solidarizare intracomunitara si responsabilizare colectiva; o phuro (batranul), ca factor de transmitere a experientelor / valorilor trecutului catre prezent si catre generatiile viitoare; i phuri (batrana) / i drabarni (tamaduitoarea, vrajitoarea), ca factor complementar inductiv-reparatoriu si catalizator-protectiv.

In ceea ce priveste relationarea specifica a rromilor cu sacrul, asadar sarbatorile traditionale rrome, un exemplu concludent este Hardelezi-ul, numit si „Pastele spoitoresc”, sarbatoarea fundamentala a rromilor spoitori, celebrata insa si de o parte a rromilor rudari din sudul tarii, care se desfasoara la o saptamana dupa Pastele ortodox si care reuneste semnificatia pascala cu aceea a Gurbanului musulman. Elementul principal al ritualului este sacrificarea mielului, ofranda catre Dumnezeu, cu scop reparatoriu, taumaturgic, fie pentru insanatosirea cuiva bolnav din familie, fie pentru protectia familiei de necazuri si boli; se poate taia cate un miel si pentru fiecare copil din familie, spre binele si protectia acestuia.

Ritualul sacrificial este complex si cuprinde elemente legate de purificare si de consacrare a sacrificiului. In seara care precede sarbatoarea, femeile ce urmeaza sa jertfeasca mieii impletesc coronite din crengi de salcie si flori si fac asa-numitul brad al mieilor. Coronitele sunt asezate pe capetele mieilor de sacrificat, copiii tin in maini cate doua lumanari, iar mieii sunt pusi sa bea vin dintr-o farfurie (forma de impartasanie). Mieii sunt stropiti cu vinul ramas in farfurie (aspersiune purificatoare si de consacrare a sacrificiului) si li se iau coronitele de pe cap. A doua zi, inainte de sacrificiu, mieilor li se pun inapoi coronitele pe cap, copiii incaleca pe miei si tin in maini lumanari. In timpul sacrificiului canta lautarii, iar barbatii care sacrifica mieii se inchina cu fata catre Rasarit. Femeile care au facut bradul colecteaza in farfurii sangele mieilor sacrificati si fac cu acest sange un punct pe fruntea copiilor, punct care va purta noroc si va proteja copiii de rau pe parcursul intregului an. Pentru ca sacrificiul sa aiba efect, sangele mieilor este strans de femei in vase noi, direct de la gatul taiat al mieilor si nici o picatura de sange care curge din gatul mieilor nu trebuie sa atinga pamantul pentru a nu impurifica sacrificiul. Organele mielului se fierb impreuna cu intestinele, se toaca marunt, se amesteca cu verdeata si se prepara asa numitul drob tiganesc care se imparte copiilor de pe strada. Mieii sunt impartiti in totalitate, familia nu isi opreste nimic. Fiecare mananca ce i-a fost impartit de catre ceilalti. Dupa-amiaza incepe o mare petrecere cu lautari, mancare si bautura, in cadrul careia se fac urari de sanatate care se crede ca vor avea un efect sigur datorat sacrificiului mielului. Finii au obligatia sa-si viziteze nasii, copiii parintii, fratii sau surorile mai mici pe cei mai mari. Petrecerea tine pana seara tarziu, iar lautarii sunt platiti in functie de numarul mieilor sacrificati. Pe masa se pune capul mielului rupt in doua, painea si cana cu vin, dupa care capul familiei rosteste de trei ori urmatoarea formula de consacrare a sacrificiului: „Rromale, phralale, anen tumenqe godi svaqe berœesθe lesqe anavesθar, e anavesθar kodolesθar kaj kerdǎs kado Gurbanos, aj den lesqe jekh bakrorro, jekh bou e manreça aj jekh kuæi e molǎça.” (Rromilor, fratilor, aduceti-va aminte in fiecare an de numele lui, de numele celui care a facut acest Gurban, si daruti-i un miel, un cuptor de paine si o cana cu vin.). Cei prezenti raspund „Amin” si trec la masa. Astfel se preia traditia Gurbanului din an in an si din om in om. La masa de Gurban participa in exclusivitate cei curati, cai care au pastrat regulile abstinentei alimentare (post) si sexuale si cei care nu au fost declarati spurcati (rr. „maxrime”) de catre i kris rromani (adunarea de judecata a rromilor). Semn ca este vorba despre o jertfa ritualica cu rol inductiv-reparatoriu, iar nu despre o masa oarecare, resturile mielului nu se dau animalelor, ci se ingroapa.

La ursarii din Moldova, se celebreaza Joia Verde, o sarbatoare care se desfasoara fie la o saptamana dupa Pastele ortodox, de Pastele Blajinilor, fie in prima joi dupa Pastele ortodox, fie de Inaltare / Ispas si se caracterizeaza prin iertarea reciproca a greselilor de peste an si printr-o petrecere cu semnificatie premaritala. Fetele de maritat sunt scoase la joc, nu inainte de a se cere invoirea parintilor. Astfel are loc o prima intelegere intre parinti in vederea viitoarei casatorii a copiilor lor. Uneori, fetele fug sau sunt furate de baieti in aceasta zi, urmarea fiind tot o casatorie, insa dupa ce tinerii isi cer iertare de la parinti.

La 8 septembrie, de Sfanta Maria Mica, se desfasoara cea mai importanta sarbatoare a caldararilor: pelerinajul la Costesti (judetul Valcea), complex ritualic cu rol de a reaseza ierarhiile de putere in neam si de a reconfirma traditia de familie, ritual de purificare la biserica, prin rugaciune si inchinare, dar si prilej de incuscrire, de arvunire a mireselor si de stabilire a unor relatii economice intre comunitati. Rromii caldarari din toata tara, inclusiv cei care nu sunt ortodocsi, vin la manastirea Bistrita si pentru a se ruga la mormantul unui calugar despre care legenda spune ca era rrom si, in urma cu sute de ani, ii trata cu buruieni pe rromii bolnavi si le dadea sa manance din roadele pamantului. Rromii il roaga pe Dumnezeu sa nu-i lase prada foametei si bolilor.

Pelerinajul reuneste toate comunitatile de caldarari de pe cuprinsul tarii si are rolul de a reaseza ierarhiile de putere in neam, de a verifica factorii de control social, de comunicare intra-comunitara (functie fatica) si de reconfirmare a traditiei de familie. Dupa ritualul de purificare la biserica prin rugaciune, inchinare si ofranda, urmeaza marcarea teritoriilor pe care vor sta caravanele vreme de doua zile. Petrecerea este un pretext de xanamik (incuscrire) si rituri premaritale, de arvunire a mireselor si stabilire a unor relatii economice intre comunitati.

Pentru ca reflectia din cadrul acestui material se refera mai ales la istorie, este important de inteles cum percep rromii istoria, in comparatie cu perceptia istoriei de catre nerromi. Cand folosim termenul de nerromi, ne referim, in acest caz, mai ales la modelul mental produs de civilizatia europeana occidentala, bazata pe viziunea rationalist-carteziana asupra cunoasterii.

Nerromii sunt, in cea mai mare parte, popoare sedentare, asadar vad mereu aceleasi locuri si se relationeaza intotdeauna cu aceleasi persoane, vecinii, cu care isi creeaza relatii stabile, de lunga durata. Aceste relatii stabile conduc la statuarea de norme si obligatii reciproce strict determinate. Stiind ca se vor afla mereu in acelasi loc, nerromii edifica / construiesc pentru viitor, dar sunt interesati si de trecut, de istorie, privesc timpul ca durata, timp liniar, cronologic, perceput prin intermediul rationalitatii.

Spre deosebire de nerromi, rromii au fost si inca sunt, unele subgrupuri, in unele spatii, un popor nomad, asadar vad mereu alte locuri si se relationeaza cu alti oameni, cu care nu dezvolta relatii de durata, ci temporare, comerciale / de schimb, de adaptare imediata la limbajul alteritatii, fara prea multe obligatii pe termen lung. Stiind ca se nu vor afla niciodata in acelasi loc, nu edifica / nu construiesc pentru viitor, dar nici nu sunt interesati de trecut, de istorie, nu privesc timpul ca durata, ci ca prezent continuu; exista deci numai ziua de astazi. Rromii nu percep timpul ca fiind liniar, ci ca fiind circular, anticronologic, viziune originara in perceptia marcata de irationalism a cunoasterii.

Toate acestea conduc la concluzia ca demersul de prezentare clasica, cronologic-rationalista si mecanicista a istoriei rromilor se afla in dezacord cu perceptia acestora fata de timp, asadar pare a nu avea sens. Cu toate acestea, in elaborarea materialului de fata, pentru ca acesata este destinat uzului pedagogic, s-a utilizat conventia didacticismului rationalist. Materialul este mai ales in folosul alteritatii, incercand sa urmareasca paradigma de gandire a nerromilor, pentru a le facilita acestora intelegerea celor mai importante momente dintr-o istorie a rromilor exterioara modelului de gandire rrom.

Calul-misterul zodiei

Plecand de la utilitatea sa principala, de motor al miscarii primordiale, fie sub "tutela" unui calaret fie "parte componenta" a carelor, trasurilor, etc., Calul, ca perceptie simbolica, are de "suportat" numeroase asocieri.

El este cel care poarta in viteza fie eroul eliberator, aducator de dreptate, fie "pumnul" pedepsei intrupat in ceva amenintator sau gata de actiune, mai mult sau mai putin gata de a purte emblema inevitabilului. Si cum omul va gandi, inainte de toate, la pericol, la implacabil, se poate spune ca exista o credinta, inradacinata in constiinta tuturor popoarelor, potrivit careia, la origine, calul tasneste galopand, cu sangele in vine, din bezna si necunoscutul adancurilor (fie maruintaiele pamantului, fie bezna adancurilor).

Fiu al noptii si al misterului, acest cal arhetipal este purtatorul deopotriva al vietii si al mortii, fiind legat atat de focul care nimiceste si triumfa cat si de apa ce hraneste si ineaca.

Din aceste motive, psihanalistii au facut din cal simbolul inconstientului, arhetip foarte aproape de cel a Mamei ca memorie a lumii sau acela al timpului, de vreme ce se leaga de tot ce poate fi asociat miscarii marilor ceasornice ale lumii, ori cel al dorintei nestavilite. Astfel, el va deveni datorita trecerii noptii, un simbol al luminii, aparand intr-un alb vesmant plin de tot ceea ce se poate asocia slavei, incetand sa mai fie un simbol lunar, simbol al sexualitatii, al tot ceea ce este legat de vis si divinatie.

Acum el devine simbolul instinctului stapanit, sublimat sau strunit, potrivit noii etici, cea a celei mai nobile cuceriri a omului, destinul sau devenind fara de dubii inseparabil de cel al omului.

Forta si iuteala Calului sunt principalele calitati atribuite in Yijing. El este calarit des de Vayu, divinitatea a vantului, a elementului aer, cei opt cai ai regelui Mu corespunzand celor opt vanturi ale zonei. In China se considera calul ca fiind un anumail tipic yang, fiind des legat de ocrotire si longevitate (calul dragon chinez), traditie regasita si in Japonia.

Transformant perceptia de cal dragon se ajunge rapid la aspectul solar al acestuia, cand el este inhamat la carul Soarelui, alb, puternic, simbol al frumusetii desavarsite, prin dominatia spiritului (stapanul carului) asupra simturilor. Albul stralucitor al acestuia il face sa devina si un simbol al maretiei, fiind cel mai adesea calarit de cel numit Credincios si Adevarat (asa cum se prezinta in Apocalipsa), in el regasindu-se atat ingerii cat si, de exemplu, Iisus Hristos si alte simboluri ale credintei - toate marile figuri mesianice calaresc asemenea cai.

Astfel, in India, se va intalni Kalki, ultimul avatar, el insusi cal care devine odata cu ascensiunea sa un cal alb, la a doua sa sosire Mahomed calareste un cal alb, Budha va incaleca un cal alb pregatindu-se sa plece pe Marele Drum, etc.

De la aceste interpretari pana la a lua in considerare simbolistica bividiului solar nu va fi nici o problema. Calul este atributul lui Apollo, zeu al soarelui, carul soarelui fiind tras de doi sau patru cai (pe cand cel al lunii este tras de boi), evocand deplasarea. In mod similar, Mithra urca la cer in carul soarelui, Ilie se inalta la ceruri, etc.

Calul indian Asha (cel care razbate) este asimilat, pur si simplu, luminii, ashvinii fiind legati de ciclul cotidian al zilei si al noptii, fiind perceputi drept doua simboluri solare care intrupeaza Dharma (legea) si Cunoasterea. Emblema tantrica a lui Bodhisattva Avalokiteshvara, calul simbolizeaza forta harului sau, imprastiata in cele patru zari. In Bardo Thadol, Ratnasambhava, Bodha de la miazazi si simbolul solar stau pe un tron facut din cai, simbol al frumusetii formelor.

Puterea cailor de a transporta divinitatea a indus aparitia Pegasului, a calului cu aripi, simbol al simturilor strunite de spirit, cu tot ceea ce va urma din aparitia acestui "hibrid": el va fi asociat insasi cu soarele (Rig Veda - unde soarele este asociat fie cu un cal, fie cu o pasare fie cu un Pegas), va fi asociat cu Boreu, Marte, calul rosu din Apocalipsa (vestitor al varsarii de sange), precum si calul razboinic, atotprezent in marile epopei ale intregii omeniri.

Aceast cal, Pegasul, da puterea altor simboluri de a ajunge parte integranta a eroului, cum ar fi armasarii mai multor Feti-Frumosi, calul epopeii kirghize a lui Er-Tostuk, etc., animalul capatand puteri si inteligenta care il apropie de om mai mult decat oricand.

Se poate aminti aici si de interpretarile simbolice ale Calului in directia obiceiurilor de inmormantare ale eroilor si conducatorilor (in directa relatie cu transformarea omului in cal fie in ipostaza posedatului fie in cea a initiatului), de oamenii cai sau binecunoscutii centauri care se regasesc in diverse ipostaze aproape in toate miturile popoarelor precum si de alte obiceiuri de genul prevestirii sau al sacrificarii calului in baza anumitor credinte.

Nu trebuie uitat nici de o forma de existenta destul de des intalnita, cea de cal ca divinitate a apelor.

Calul constituie asadar unul din arhetipurile fundamentale pe care omenirea le-a scris in memoria vremurilor. Simbolismul lui, realmente universal, se intinde de la lumea de jos, ca un avatar al celor trei elemente constitutive (foc, pamant si apa) dar si ca simbol lunar.

Lumea de sus il surprinde asociat cu cele trei elemente constitutive ale ei (aerul, focul si apa) dar si ca simbol solar. Astfel, calul trece cu usurinta de la noapte la zi, de la moarte la viata, de la activ la pasiv, legand contrariile intr-o manifestare continua, fiind viata si continuitate deasupra a tot ce reprezinta discontinuitatea vietii si mortii noastre.

Nu este greu sa sesizam ca puterile sale sunt deasupra intelegerii, el fiind Minune, si nu este de mirare de ce omul l-a sacralizat atat de des, din preistoria pana in istorie, fiind intrecut in subtilitate si interpretare doar de sarpe.

Poate ca, din acest motiv, calul se substituie dragonului in numeroase legende chineze, de la Lisao la Si-yeou, el contribuind permanent la cautarea Cunoasterii sau a Nemuririi (fara indoiala aceasta este cauza ca reprezentantii taoisti au luat infatisare de negustori de cai).

"Recunostinta magarului"

... in calitate de iubitori de cai, haideti sa citim o alta poveste cu talc de-a lui Vasile Militaru:

Un magarus, odata,
Avand abia un an
Si care ramasese, de mama si de tata,
Orfan, -
Ne mai avand nici hrana,
Nici un pic de adapost
Si numai din pomana
Traind, mai mult in post, -
S'a 'mbolnavit, sarmanul, umbland prin vant si ploaie
Si s'a lasat sa moara
In drumul catre moara
Pe-un maldar de gunoaie!

Trecand insa pe-acolo un cal, cu-argint pe frau, -
Ce se plimba, ca omul satul si fara pas,
Si avea livezi intinse, hambare mari cu grau,
Capite de otava, trifoaie si ovas, -
Il pinse-atata mila de bietul baietan
Sarac, uitat de lume, bolnav, ba si orfan,
Ca l'a luat indata de pe gunoi pe sus
Si drept la el acasa milosul cal l'a dus.

Aci, dormind pe moale si cu'ngrijire buna,
S'a 'nzdravenit magarul, in mai putin de-o luna
Si, ca sa nu 'nsir vorbe prea multe si desarte, -
Voi spune ca magarul fu dat sa'nvete carte!

La scoala, magarusul nu mai avea pereche,
De multa 'nvatatura ce tot baga 'n ureche;
Ba chiar dormind cu cartea mereu sub capatai, -
In fiecare clasa fu premiat intai!
Si nu mai putea 'n sine prea milostivul cal
Cand fiecare dascal ii tot spunea: "Halal!"
"Mai rar elev sa aiba la carte-atata har!"
"Mai rar
"Asa magar!!

- Si?. S-a facut magarul un mare carturar!

Dar calul cu atata nu-i multumit in sine
Si, ca sa-l fericeasca, ii face si mai mult bine:
Ii cauta, cu zestre, de mare neam sotie,
Porneste nunta 'n lege, cu-o'ntreaga herghelie
Si, -dar fara pereche, - ii da a lui mosie!

E fericit magarul cum nici nu se mai poate,
Cand viata lui e plina in totul cu de toate!
Mergandu-i numai bine, avand in toate spor,
Cu tot mai multa vaza in ochii tuturor,
Mi-s'a trezit magarul ca-i mare dregator.

Si, -cum poporul zice ca e sub cer o scara,
Pe care unii sue, iar altii coboara, -
In timp ce Dregatorul e tot mai cu noroc,
Spre calul plin de mila se napusteste-un foc;
Ii arde tot avutul, cu cel din urma-arac,
Si bietul cal ramane ca nimeni de sarac!

Pe-aci, pe-aci, sarmanul sa moara, de durere,
Dar i-a venit indata o mare mangaiere:
Magarul n'o sa-l lase pe drum in vant si ploae,
Cum el a fost odata, pe-un maldar de gunoaie…

"Ce bine-mi pare, Doamne, caci am putut prin tine,
"Sa fac si eu pe lume magarului un bine!
"Ma duc acum la dansul; la cine m'asi mai duce,
"Pan'oi avea la crestet si eu o sfanta cruce?"
"La el gasi-voi odihna, otava prin poene
"Si mangaeri, sa-mi svante o lacrima prin gene;"

Asa gandea sarmanul de cal, mergand pe drum,
Vazand in fata-i totul ca'nvaluit in fum,
Dar cand batu la poarta ce-avea sa-I fie scut, -
Magarul, fara suflet, nici nu l'a cunoscut!

Un an intreg, pe urma, zacu in vant si ploae,
Sarmanul cal, pe-acelaesi mormane de gunoaie,
Pe-cari odinioara,
Gasise magarusul bolnav, tragand sa moara…

Si 'ntr'un amurg de toamna frumoasa si tarzie,
Cand bietul cal intrase aproape in agonie, -
Trecu pe-acolo, mandru, magaru' cel bogat,
Care 'ngana un cantec domol, taraganat;
Dar cand vazu de-aproape, pe calul muribund,
Cu rasuflarea stinsa, cu ochii dusi afund, -
Magarul zise'n sine:
"Tot moare pana maine; sa-i fac si eu un bine,
"Sa nu se chinuiasca prea mult aci 'n poteci;"

Si-i dete una 'n frunte, de-l adormi pe veci…

..., ..., ...;

Asa fac si-unii oameni: luati de prin bordeie
Si 'nvestmantati in aur, prin sfantul milei har, -
Ei nu'nteleg pe lume, recunostinta ce e,
Cum n'a 'nteles aceasta nici secul de magar!

Vasile Militaru

Vorbe cu Tâlc

(către cititorii mei)

Aceste Vorbe cu Tâlc au izvorât dintr-o adâncă iubire de oameni. Scrise cu dorinţa de a folosi poporului - drept o cinstită călăuză pe căile tuturor virtuţilor...

Vă mulţumesc, dragii mei cititori, pentru dovada ce mi-aţi făcut astfel, confirmând înşivă că sămânţa acestor învăţături morale n-a căzut pe piatră seacă, ci a prins rădăcini în ogorul sufletului vostru, din care va ieşi rod luminos...

Deci nu din trufie, ci ca să vă arăt cât de mare este mulţumirea ce simt că v-am putut fi de un asemenea folos, mi-aş lua voia să vă spun că, de s-ar încheia şirul zilelor mele pe pământ mâine, aş socoti împlinită o bună parte din datoria mea de om...

În grădina largă-a vieţii, omul seamănă cu-o floare:
Vine toamna ... cade bruma ... Biruită, floarea moare,
Dar rămâne amintirea celor buni, care-şi iau drumul,
Cum din floarea-mbătătoare ne rămâne, scump, parfumul!

Pururea, înţelepciunea are culmi ce urcă-n stele
Şi, de veacuri, fericirea stă pe culmile acele.
Aşadară, fericirea, în zadar o cată unii,
Dacă nu pot să atingă culmile înţelepciunii!

Câinelui ce-mi stă-n ogradă, îi arunc de azi pe mâine,
Pentru paza lui cinstită, câte-un colţ uscat de pâine
Şi, de câte ori mă vede, prin ogradă sau în prag,
Câinele, cu-a lui privire, îmi arată - atâta drag,

Încât, grai de om să aibă, şi iubirea lui fierbinte
Mai duios, el n-ar fi-n stare să mi-o spună prin cuvinte ...
Un argat, ţinut de milă şi sătul numai de bine,
Cu nespusă vrăjmăşie caută mereu la mine

Şi, din ambele fiinţe căror astfel le dau pâine,
Eu mă-ntreb în toată clipa: "Care-i om şi care-i câine?"
Sfânta moarte, totdeauna secerând după-al ei plac,
Nu-ţi ia-n seamă bogăţia; când te ia, te ia sărac.

Pentru că, întreg avutul ce în viaţă tu l-ai strâns,
Ea îl dăruieşte celor cari te duc la groapă-n plâns,
Ca şi cum ar vrea să-ţi spună: "Ai strâns aur ca tezaur,
Pe când Dumnezeu îţi cere numai sufletul de aur!"

De-ai primit un dar, tu cată bucurii prea mari să n-ai;
Cei mai mulţi, când îţi fac darul se gândesc: ce-o să le dai?
Bogăţia, ca femeia, câte-odată stă de şagă:
Vine pe neaşteptate şi te lasă când ţi-e dragă!

Dacă vrei vrăjmaşul de-astăzi să te-mbrăţişeze mâine,
Pentru piatra ce-ţi aruncă, tu aruncă-i lui o pâine.
Tigrul, gata să sfâşie, îl vei face astfel câine!
Poţi găsi, când ai pierdut, un ac în aria cu grâu,

Un cal sălbatic în pustiuri, un peştişor scăpat în râu,
Un corb în noapte când nu ard, pe cer, nici stelele, nici luna,
Dar cinstea ta, când ai pierdut-o, pierdută-i pentru-ntotdeauna.
În răsfăţ de-ţi creşti copilul şi-l laşi zilnic fără frâu,

Tu ai semănat neghină, socotind că semeni grâu.
De trei ori: vai ţie, mamă, în asemeni greş, că mâine,
Vei mânca, muiată-n lacrimi, cea mai otrăvită pâine!

Declaratia unui sot iubitor:

Sotiei mele,

Eu nu te vad, decat cand sunt departe,
Caci altfel te confund mereu cu mine.
Te pierd din ochi, cand te privesc de-aproape,
Dar cand esti peste zari, visez cu tine.

Nu te doresc, cand tu imi esti de toate,
Dar sunt flamand, cand singur sunt cu toti.
Nu-mi odihnesc privirea de sub pleoape
Decat pe chipu-ti ce-l visez in nopti.

Sunt mandru ca te am, dar nu-ti stiu pretul.
Te dau mereu pentru nimicul gol,
Ma saracesc nerod, desi eu par semetul
Cand hoti si-nselatori imi dau ocol..



Leningrad, 1989, Daniel Branzai

Statuia ecvestra a lui Matia Corvinul, Cluj-Napoca

Vă propun un periplu clujean, prin câteva popasuri şi incursiuni în timp, încercand să demonstrez răspunsul: Clujul nu este „un oraş românesc de provincie”, deşi n-a fost şi nu este capitala României, dar a fost şi continuă să fie Capitala Transilvaniei.


Date despre monument
Adresa: Piaţa Unirii
Cod: CJ-III-m-A-07819
Datare: 1900–1902

Date istorice
Statuia regelui Matia Corvinul se află în Piaţa Centrală a oraşului Cluj, în axul central al bisericii parohiale Sfântul Mihail, la sud de biserică. Statuia, împreună cu biserica, ambele fiind monumente de referinţă, de o importanţă deosebită, au devenit cu timpul simbolurile oraşului. Grupul statuar este dominat de figura regelui, plasată pe un postament masiv, în axul central al compoziţiei, flancat de figurile secundare, grupate câte două. Compoziţia este aşezată pe o bază plată ovală. Pe această bază se înalţă pe două şiruri de trepte postamentul figurii regelui, ce imită o construcţie fortificată medievală, respectiv un turn circular, uşor conic în partea superioară. Figurile laterale sunt aşezate direct pe baza ovală, fiind încadrate de un fundal arhitectonic semicircular, decorat la colţuri cu câte o pereche de postamente de dimensiuni reduse, fiind de fapt replicile micşorate şi uşor simplificate ale postamentului central. Fundalul figurilor laterale este compus dintr-o serie de elemente arhitecturale stilizate, respectiv o pereche de arcuri butante, sprijinite de câte două şiruri de coloane neoromanice. Figura regelui este reprezentată din faţă, într-o poziţie victorioasă, în veşminte militare, purtând pe cap o coroană de lauri, ca semn al victoriei. Tradiţia susţine că figurile secundare sunt cei mai importanţi comandanţi militari ai regelui, Balázs Magyar, comitele Timişoarei Pál Kinizsi, şi pe cealaltă parte, palatinul István Szapolyai şi voievodul Transilvaniei István Báthory. Figurile sunt formate simetric, cele laterale fiind reprezentaţi în poziţii de reverenţă, cei aflaţi lângă figura regelui însă ridică câte un steag spre figura regelui, steagurile având şi rolul de a încadra compoziţia într-un triunghi.

Descrierea edificiului

Cultul regelui Matia Corvinul în oraşul său natal a fost resuscitat după identificarea în anul 1851 a casei de naştere a acestuia, în Cetatea Veche a Clujului. Acest fapt a însemnat apariţia unor serii de publicaţii referitoare la rege, iar peste un deceniu s-a născut şi ideea ridicării unei statui în onoarea regelui. Pentru realizarea proiectului statuii a fost înfiinţată o comisie alcătuită din 46 de membrii, preşedintele acesteia fiind contele Kálmán Esterházy, vicepreşedintele primarul Károly Minorich şi istoricul Károly Szabó. Munca fără rezultate concrete a comisiei a dus la desfiinţarea acesteia şi la înfiinţarea unei noi comisii la data de 27 ianuarie 1888, cu 122 de membrii, dintre care 28 erau cadre didactice universitare. Preşedintele noii comisii era deputatul parlamentar Sándor Hegedűs, vicepreşedintele era primarul Géza Albach, deputatul parlamentar Dezső Sigmond şi profesorul universitar dr. Károly Szabó, secretarul fiind dr. Gyula Szabó, iar casierul Lajos Nagy. În prima şedinţă a comisiei au votat marcarea casei de naştere cu o placă comemorativă. În data de 9 aprilie 1893 Comisia Statuii lui Matia a decis ca statuia va trebui finalizată până în data festivităţilor milenare, cu formularea anunţului concursului de proiecte fiind însărcinat istoricul literar dr. Zoltán Ferenczi. Concursul de proiecte, publicat în data de 11 iunie, a condiţionat forma, locul şi preţul statuii, competenţa artiştilor care pot concura şi data predării proiectelor, cea de 1 mai 1894. La concurs au participat şapte sculptori, Gyula Bezerédi, János Fadrusz, Miklós Köllő, József Róna, István Sovánka, András Tóth şi György Vastagh jr. Proiectele şi machetele au fost expuse în sala festivă a Academiei de Comerţ (actuala clădire a Facultăţii de Politehnică din stada Emil Isac), expunerea fiind deschisă şi publicului în data de 1 mai. Preşedintele comisiei care a evaluat proiectele predate era deputatul parlamentar Dezső Sigmond, iar membrii comisiei primarul Géza Albach, patru cadre didactice universitare (Gusztáv Groisz, Henrik Finály, Károly Széchy, Zoltán Ferenczy), arhitectul Lajos Pákei, profesorul de liceu Lajos Nagy, iar din partea Companiei Naţionale de Artă Plastică erau sculptorii Tihamér Margitay, Stróbl Alajos şi György Zala.



În data de 15 mai 1894 comisia a decernat premiul întâi de 4000 de coroane sculptorului János Fadrusz. Premiul al doilea i-a revenit sculptorului Gyula Bezerédi, cel de-al treilea lui Miklós Köllő, propunând cumpărarea de către comisie a tuturor machetelor concurente. Fadrusz a realizat în noiembrie 1894 releveul Pieţii Centrale, iar în anul următor mai multe modele pentru portretul regelui Matia, iar apoi şi macheta grupului statuar, în jumătatea mărimii naturale, dorind expunerea acesteia la expoziţia milenară. În toamna aceluiaşi ani şi-a dat seama că sculptura va fi în armonie cu dimensiunile pieţei doar dacă va fi realizată într-o mărime dublă. A revenit la Cluj, convingând comisia de necesitatea realizării sculpturii în mărime dublă faţă de cea naturală. În luna mai a anului 1895 revine din nou în oraş, unde a marcat cu exactitate locul definitiv al sculpturii. La începutul anului următor s-a instalat în atelierul lui budapestan de la Naphegy, proiectat de Lajos Pákei, apucându-se de realizarea din argilă a modelului regelui şi de turnarea acestuia în ghips.





În vara anului1898 a prezentat conducerii Clujului modelele din argilă şi ghips din vila lui din Naphegy, la sfârşitul lunii revenind la Cluj, unde au marcat împreună cu Lajos Pákei încă o dată locul definitiv al statuii. Cu această ocazie a devenit evidentă necesitatea mutării Obeliscului şi a portalului baroc din Piaţă, totodată au decis ca spaţiul aflat la sud de statuie să nu fie amenajat ca piaţă, ci ca parc.
Piesele turnate în ghips au fost transportate în ianuarie 1900 pentru a fi turnate în bronz, iar figura turnată în bronz a regelui Matia a fost expusă la Expoziţia mondială din Paris, unde a câştigat marele premiu, Grand Prix-ul. În acelaşi ani au început construirea postamentului din calcar, însă la presiunea opiniei publice lucrările au fost oprite, fiind definitivate peste doi ani, dintr-un calcar de o duritate deosebită, din carierele din Süttő (Ungaria). A fost prestabilită şi data dezvelirii în ziua de 12 septembrie 1902.



În data de 14 august au fost aduse la Cluj piesele turnate în atelierul firmei Beschorner, acompaniate de directorul firmei, Ferenc Hoffmann, care au fost transportate de la gară până în centru în data de 18 august. În timp de zece zile au fost ridicate pe locul lor toate figurile, grupul statuar fiind dezvelit în data de 12 octombrie. La eveniment au participat numeroşi politicieni, însă cei mai sărbătoriţi participanţi erau scriitorii Mór Jókai, Elek Benedek şi Bernát Alexander. În curând Fadrusz a fost ales doctor honoris causa a Facultăţii de Litere a Universităţii Francisc Iosif, iar la un an după dezvelire Fadrusz brusc a încetat din viaţă.



În anul 1919 a fost plasată o placă trilingvă pe latura de nord a postamentului, pentru accentuarea originii române a regelui. În anii de după primul război mondial statul maghiar a solicitat în mai multe rânduri statuia , însă autorităţile române doreau să-l păstreze, referindu-se la dreptul de păstrare din cauza originii române a regelui. În urma dictatului de la Viena statuia a revenit din nou în centrul atenţiei. În anul 1945 a fost îndepărtată de pe postamentul statuii stema Ungariei şi inscripţia Mátyás király, fiind înlocuită la propunerea lui Edgár Balogh cu inscripţia Mathias Rex. În anul 1992 postamentul a fost marcată cu o nouă placă comemorativă.

Bibliografie selectivă
Gyalui Farkas, A Mátyás király szoborpályázat, în: Pásztortűz, 64-67, 1940.
Gyalui Farkas, Negyedszáz éves a kolozsvári Mátyás-szobor,în: Pásztortűz, 1927, 508-509.
Gyarmati Zsolt, Nyilvánosság és magánélet a békeidők Kolozsvárán, Kolozsvár, 2005. 127.
Kelemen Lajos, Művészettörténeti tanulmányok, II, Szerk. B. Nagy Margit, Bukarest, 1982. 163.
Kis Gereben, Mátyás király szobra, în: Új idők, 1896. 298-299.
Kristóf György, Fadrusz Mátyás király és Vörösmarty Szép Ilonkája, Kolozsvár,1943.
Lőwy Dániel-Demeter János-Asztalos Lajos, Kőbe írt Kolozsvár, Kolozsvár 1996. 207-209.
Miklósi-Sikes Csaba, Fadrusz János és az erdélyi köztéri szobrászat a 19. században. Székelyudvarhely-Sümeg, 2003. 10-26, 42-53, 68-69, 72, 75, 106, 108-110, 122, 124, 128, 130, 132, 133, 138, 139, 194.
Murádin Jenő, Fadrusz. Két szobor száz éve, Kolozsvár, 2002.
Murádin Jenő, A Mátyás-szobor és alkotója, Fadrusz János, Kolozsvár, 2008.
Nagy L., Jelentés a kolozsvári Mátyás-szoborról, Kolozsvár, 1902.
Szádeczky Lajos, Mátyás és Kolozsvár în: Erdélyi Múzeum. 1902.
„Szívekben éljen a láng". Fadrusz János-emlékkönyv, Szerk. Farkas Izabella, Kolozsvár, 2004.

Mihály Melinda

In Spiritul Craciunului:

Craciunul, Obicei stramosesc:

A venit Zeul Mos, Craciunul!!!

Vine si la mine Mosul. Dar nu este mosul pe care il stiti voi.

Mosul care vine la mine este adevaratul Mos Craciun numit si Saturn,Ra, Ramses, Montu, Maesius, Moesius, Zeul Moş, Kronos, Neotates, Zalmoxis şi care în etimologia populară apare sub numele de Moşul, Manea câmpilor,Manu, Crăciunul, Novac, Baba Novac (Tănărul cel bătrân, cel înţelept), Om, El sau Io.

Geto-dacii il celebrau pe Craciun, nume pastrat pana astazi, cu prefixul de Mos, ceea ce arata ca el vine din batrani, din trecutul indepartat. Rudimentele mitului stravechi pastrate in folclorul national romanesc il arata pe Craciun legat de cultul focului, dar si al bradului, copac sacru in credintele dendrolatriei. Se poate reconstitui cu destula certitudine modul de celebrare a unei sarbatori geto-dacice consacrata inceperii solstitiului de iarna. In sanctuarele lor, geto-dacii asistau la ceremonia arderii intr-o vatra a unei buturugi, simbolizand anul vechi. La miezul noptii de 23 spre 24 decembrie, sacerdotii aruncau craci de brad peste jarul buturugii, care se aprindeau imediat, arzand cu valvatai.

Era momentul sacru al inceperii Anului Nou, cand ziua care se micsorase treptat din toamna, incepea sa creasca, in dauna noptii. Intetirea focului in vatra sanctuarului era un gest sacru al ajutorarii Soarelui de a incepe sa dea mai multa lumina si caldura. Putem vedea astazi in acest gest o naivitate dezarmanta, daca nu ne transpunem in gandirea magica de acum cateva milenii. Dar, socotind atat durata de 365 de zile a anului, cat si solstitiile si echinoctiile, calculate de sacerdoti, asa cum arata clar piesele din sanctuarul-calendar de la Sarmisegetuza, constatam totodata o avansata preocupare a geto-dacilor fata de fenomenele astronomice.

Oricum, observatiile sacerdotilor geto-daci privind faptul ca ziua incepea sa creasca dupa 22-23 decembrie si marcarea acestui moment printr-o ceremonie speciala cu conotatii sacre inchinata Soarelui, sunt elemente de mare importanta atat pentru istoria religiilor, cat si pentru cea a stiintei.

Romanii au pastrat ca element folcloric, peste milenii, segmentul arderii buturugii in vatra casei, in noaptea cand vine Mos Craciun. Se prea poate ca acest Mos Craciun sa fie chiar numele dat de geto-daci ceremoniei arderii buturugii in noaptea inceputului solstitiului sau chiar a inceperii Anului Nou. In orice caz, termenul Craciun este specific romanilor, fiind preluat tarziu, cu conotatii crestine, de popoarele din jur, unguri, bulgari, slovaci, ucraineni, rusi, desemnand ziua Nasterii Domnului Iisus Christos. El exista insa si la albanezi, cu stramosi iliro-traci, tot astfel cum romanii ii au pe geto-daci, sub forma “kercum”, avand sensul de buturuga ce arde. Aici nu este vorba de o preluare din limba romana a unui termen consacrat crestin, ci de prezenta unui cuvant extrem de vechi, comun la traci, explicabil prin origini tracice.

Aceasta poate arata inca o data ca mitul “Craciun” era prezent cu mult timp inainte ca el sa fi fost asimilat de crestinism.

Poporul roman a pastrat vie traditia lui Craciun, dar si sensul stravechi al cuvantului de la care deriva insusi substantivul in cauza, precum craca, crac, cracana, cracanat, apoi creanga, crenguta, cu verbele aferente si chiar nume: Craciun, Craciunica, Craciunoiu, Craciunescu etc, prenume si toponime formate din cuvantul matrice, cum sunt Craciunei, Craciunesti, Craciuna, plus adjective numeroase. Cum se vede, limba romana, spre deosebire de altele care au imprumutat termenul Craciun, are o intreaga familie de cuvinte legate de substantivul respectiv, atestand vechimea enorma a acestuia. Este interesant de observat ca prenumele Craciun nu apare insa in hagiografia crestina, lipsind un sfant cu acest nume, termenul fiind utilizat doar ca denumire a sarbatorii Nasterii Domnului. Cu toate acestea, el este inca din secolul al 14-lea un prenume frecvent la romani, alaturi de Ion, Gheorghe, Dumitru, Constantin si Nicolae. Este clar ca, in pofida sincretismului, celebrarea candva pagana nu s-a contopit pe deplin, nici pana astazi, la romani, cu cea christica. Sarbatoarea geto-dacica a solstitiului de iarna era asociata si cu venerarea bradului, ca simbol al vietii, care biruie gerul si intunericul, ramanand verde tot anul, credinta venita din timpuri si mai vechi, cand oamenii primitivi adorau “spiritele” arborilor si plantelor.

Cultul s-a perpetuat folcloric la poporul roman. Bradul impodobit cu panglici albe, marcand principiul masculin si rosii pe cel feminin ( si snurul martisorului), inca mai insoteste pruncii la botez, mirii la nunta si mortii la cimitir, in mod simbolic, in diferite zone rurale ale Romaniei.

Balada Lui Zamolxe

P-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
strânsu-ne-am în vale,
o mulţime mare.

Rugul am aprins,
focul am încins.
La Zamolxe vrem,
să ne închinăm.

Doamne ne-om ruga,
la puterea ta,
trezire ne dai,
pe-o gură de rai.
Doamne, tu Stăpâne,
cuvinte ne spune,
de înţelepciune.

Focul sa-nteţit,
Zamolxe a privit,
Şi-astfel ne-a grăit:

- Tu poporul Meu,
să ai Dumnezeu,
căci preotul tău,
e un deceneu.
Oriunde umblaţi,
voi să nu uitaţi,
rugul aţâţaţi,
la Domn vă rugaţi.
Că din zori de zi,
Eu cu voi voi fi.
Iar de o fi noapte,
să priviţi departe,
ochiul de Mi-oţi vede,
atuncea veţi crede,
că la voi Mă uit,
vrerea v-o ascult.
Să mai luaţi aminte,
crestele sunt sfinte,
la popor de zei,
Carpaţii-s temei.
’N codru de umblaţi,
aminte să luaţi,
când frunza foşneşte,
Deceneu vorbeşte.
Voi să-l ascultaţi,
şi să vă-nchinaţi,
binecuvântează,
s-aveţi mintea trează.
Sacru vă e plaiu,
sfânt vă este graiu,
inimii de foc,
viaţa-i cu noroc.
Voi oameni frumoşi,
să fiţi drăgăstoşi.
Drepţi vă ridicaţi,
oamenii vi-s fraţi,
ajutor să daţi.
Pe cei oropsiţi,
să nu-i părăsiţi.
Cel ce vă mângâie,
la Mine-o să vie.
Viaţa de v-o daţi,
să vă apăraţi,
asta nu uitaţi:
Veţi fi înviaţi!
Vieţile-n dreptate,
sunt nenumărate.
Cel ce-n Mine crede,
lacrima nu vede,
iau suspinul greu.
De poporul Meu,
voi vorbi mereu,
sus la Dumnezeu.
Când hora-ţi încinge,
la Mine-o ajunge,
cântec bucuros,
din omul frumos.
Atunci şi alţi zei,
vor avea temei,
să se-nveselească,
doina să pornească,
şi să vă iubească.
Şi când vă vorbiţi,
să vă amintiţi,
graiul omenos,
e cel mai frumos.
C-al zeilor grai,
e-n cântul de nai,
p-un picior de plai,
pe-o gură de rai.


P.S: Craciunul este sarbatoarea familiei, este momentul în care toti cei dragi petrec împreuna uitând de tot ce este rau si urât si celebrând dragostea, armonia, frumusetea, împartind daruri si aducând zâmbete pe chipurile tuturor. Scena Nasterii Mântuitorului se repeta în fiecare an în fiecare casa, în fiecare suflet... sa nu uitam adevaratele sensuri, sa nu uitam ce suntem, sa nu ne pierdem spiritualitatea si umanitatea. Craciun fericit!

... de prin vecinii de "vis-a-vis"

Am recitit curand o poveste de pe Povestiri cu Talc, pe care vreau sa o impartasesc si cu voi aici.


Un soldat american, inainte de a pleca pe front, s-a dus la biblioteca si a cerut o carte. Era o carte de poezii. A citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa. Dar ce l-a impresionat mai mult decat cartea erau comentariile pe care cineva le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donata bibliotecii de catre persoana care scrisese comentariile. Asa ca numele si adresa ei erau scrise pe carte.

Plecat pe front, a decis sa-i scrie acestei doamne. I-a spus cat de mult l-a impresionat cartea si ce impact au avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cartii. Si ea i-a scris inapoi. Asa au inceput sa corespondeze si, cu cat isi scriau, relatia lor devenea din ce in ce mai puternica.
Intr-una din scrisori, el i-a scris si a rugat-o sa-i trimita o fotografie. Ea i-a spus ca daca se simte apropiat de ea si daca dragostea lui este adevarata, nu va conta cum arata. Asa ca nu i-a trimis nicio fotografie.

Cand s-a terminat razboiul si el s-a intors in SUA, si-au dat intalnire in New York, in Grand Central Station. Ca sa se recunoasca, ea l-a rugat sa tina cartea in mana, iar ea va avea un trandafir.

Asa ca in acea zi, intr-un loc imens, un soldat venit de pe front, cu o carte in mana cauta o femeie cu un trandafir in mana. Va dati seama ce asteptari avea? Era pe punctul de a-si gasi sufletul pereche, femeia pe care o iubea dar pe care nu o vazuse niciodata.

Asteptand, a vazut o fata superba, imbracata intr-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a indreptat catre el si… era minunata. Era dincolo de orice imaginatie. Iar el s-a uitat si a vazut ca ea nu avea niciun trandafir.

Langa el s-a oprit o doamna mai in varsta. Avea un trandafir in mana.
Va puteti imagina? Tanara superba si doamna care nu arata foarte bine, dar cu un trandafir in mana. Si nu era frumoasa, chiar destul de neatragatoare si imbatranita. Voi ce ati fi ales?

Persoanei cu trandafirul ii stia sufletul de care se indragostise. Asa ca s-a indreptat spre doamna cu trandafirul, in timp ce tanara frumoasa s-a oprit la cativa pasi de el, l-a privit si l-a intrebat:
- Vii cu mine soldat?

Iar inima lui era sfasiata. Decizii. Alegeri. S-a gandit un minut. In timp ce tanara se indeparta de el, lucrurile corecte l-au determinat sa aleaga: si-a continut drumul catre persoana mai in varsta care tinea trandafirul in mana, s-a apropiat de ea si i-a zis:
- Buna ziua, si a invitat-o la cina.

Iar aceasta i-a spus:
- Fiule, nu stiu ce se intampla aici, dar tanara imbracata in verde care tocmai a trecut pe langa tine, m-a rugat sa tin in mana acest trandafir si mi-a spus ca, daca vei veni la mine, sa-ti spun ca te asteapta la restaurant.


Mi-a mers direct la suflet povestea asta, e ceea ce facem noi toata viata. Ne pregatim pentru intalnirea cu iubirea, ne imaginam cum ar fi, avem atatea asteptari cat ne-am lasat imaginatia sa zboarde. Ne pregatim temeinic de fapt pentru dezamagiri. Ne punem clar pe un pilot automat, pe "asa ar trebuie sa fie" desi habar nu avem ce vrem, avem doar niste fantezii nerealiste. Si atunci cand suntem pe cale sa intalnim iubirea nu facem decat sa ii dam cu piciorul, ne lasam sentimentele otravite de visele noastre.

Nu avem rabdare sa stam de vorba cu noi, sa descoperim ce vrem, nu avem rabdare atunci cand intalnim oameni noi in viata noastra, ne spunem "nu corespund" si cu asta basta.

Nu spun ca e gresit sa visam, e extrem de important sa visam. Dar e important sa stim ce vrem de la persoana de langa noi, cum am vrea sa ne faca sa ne simtim, ce valori vrem sa impartaseasca cu noi etc. Iar atunci cand o vom intalni nu vom avea nici un dubiu, vom stii ca e ea, atunci cand stim ceea ce vrem nu vom alege decat corect.

Viata ne testeaza atunci cand nu stim ce vrem, atunci cand suntem cu capul prea in nori sau ca strutul in nisip. Atunci avem nevoie de ceva care sa ne trezeasca.

Mi-am dat seama cat de mult ma pacaleam, visand. Vroiam cu disperare iubirea in viata mea si atunci atrageam persoane nepotrivite, "initial" conforme cu visele mele, insa trezirea la realitate era intotdeauna dura.

Mi-am dat seama ca imi spuneam ca sunt pregatita doar pentru ca visam, nu si pentru ca stiam ce imi doresc, iar in momentul in care aparea cineva in viata mea ii inchideam usa in nas... era "neconform cu cel din visele mele". Sau eram deschisa atat cat vroiam, "detinand controlul".

Alegerea corecta vine din adancul sufletului tau, acolo unde nu poate exista altceva decat iubire, unde nu ajunge altcineva decat tu, asa ca nu ai cum sa fii ranit(a). Alegerea corecta inseamna sa lasi usa deschisa si sa vezi care e mesajul fiecarei persoane sau eveniment care apare in viata ta. Poate fi doar un bun prieten, poate te va conduce spre iubirea pe care ti-o doresti, poate mai ai ceva de invatat etc.

Oricum vei simti ce ai de facut. INTOTDEAUNA!

by Delia Muresan

Intre compliment si realitate:

Iubita mea, eşti ca iapa lui Faraon!

Acesta este un compliment! Serios! Este luat din cîntarea cîntărilor! Ai spune aşa ceva iubitei?


Cantarea cantărilor 1:9

Cu iapa înhămată la carele lui Faraon, te asemăn eu pe tine, scumpa mea.

Ce vrea să însemne?


Se spune că în trupele lui Faraon intra o divizie formată din carete la care erau înhămaţi armăsari. Aceasta era avantgarda oştirii. În faţa diviziei de carete era careta lui Faraon, la care era înhămată o iapă cu coada netunsă şi neîmpletită. Pentru cei care nu au crescut la ţară: dintr-o anume pricină părul pentru arcuşul de vioară nu se face niciodată din păr de coadă de iapă, numai coadă de cal.

În momentul în care Faraon îşi trăgea careta în faţa diviziei şi începea să alerge… nările armăsarilor se lărgeau şi … nimic nu mai putea opri oştirea.

Există documente inventariate de comentatorii Cîntării Cîntărilor în care se arată că, pentru a opri oştirea, iapa a trebuit ucisă.

Iată nota din LXX.

Se face aluzie fie la un obicei de luptă al egiptenilor, fie la un eveniment istoric. O variantă care ar putea explica acest verset este obiceiul egiptenilor de a trimite o iapă în călduri, iapa lui Faraon, înainte în luptă pentru a fi urmată de armăsarii de la carele care compuneau armata egipteană. Keel, p. 56-58 (Keel, Othmar, The Song of Songs, A Continental Commentary, trad. Frederick J. Gaiser, Fortress Press, Minneapolis, 1994,), aminteşte de bătălia de la Kadesh, circa 1250 î. Cr., ilustrată în templul mortuar al lui Ramses al II-lea. Atunci o iapă a fost trimisă în mijlocul armatei lui Faraon, formată, după cum era obiceiul, din care de luptă trase de armăsari. Amenemheb a salvat armata lui Faraon de la o catastrofă ucigând iapa.

Cum am traduce complimentul acesta azi? Încearcă cineva?

by Marius Cruceriu

sa ne documentam putin din cultura armaneasca ... cu "o altfel de nunta"

"Nunta muntilor"

Tradiţiile şi obiceiurile sunt un ansamblu de concepţii, de datini şi credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit prin viu grai din generaţie în generaţie constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică. Obiceiurile străvechi au încărcături valorice şi semnificaţii profunde privind viaţa omului, a relaţiilor lui cu natura şi lumea înconjurătoare şi diverse aspecte ale rânduielii ei.

Dintotdeauna la aromâni cel mai important moment al vieţii este acela când se întemeiază o nouă familie. Tradiţional este peţitul. Peţitorul, al cărui demers era încununat de succes primeşte în dar o pereche de pantofi. După ce ambele familii s-au pus de acord are loc logodna mica (semnlu njicu, bâşearea). Astfel părintele flăcăului se duce la casa fetei împreună cu peţitorul şi cu băiatul unde beau ţuica şi fata sărută mâna viitorului socru iar acesta îi dă un ban. Din acel moment fata era logodită. În perioada următoare se stabilesc, data logodnei şi data nunţii. Familiile şi rudele se pregătesc pentru acest eveniment. La logodnă (isozmâta) în casa fetei vin încă o dată la peţit dar în număr mai mare cu cadouri şi cu “semnulu”, un ban de aur sau o bijuterie cusută pe un batic alb sau roşu împăturit în patru. Numărul persoanelor care vin din partea flăcaului trebuie să fie fără soţ. Se bea ţuică cu braţele încrucişate după care tatăl băiatului îi dă tatălui fetei semnul cu care se pecetluieşte voinţa tinerilor de a fi împreună şi din acel moment sunt cuscri şi fac parte din familia lărgită a celor doi tineri. Urmează petrecerea.La toate aceste evenimente se cântă anumite cântece specifice.

După logodnă se obişnuieşte ca la ambele familii rudele şi apropiaţii să meargă acasă să-i felicite „pi urari”. Cu ocazia sărbătorilor religioase dinaintea datei nunţii, rudele apropiate ale băiatului obişnuiesc să meargă în vizită la ,,isusita,, pentru a se cunoaşte. Cu această ocazie logodnica primeşte cadouri şi multe dulciuri în semn de bucurie.
La nuntă ambele familii îşi pregătesc evenimentul. La fată acasă se aranjează zestrea şi vineri seara rudele sunt aşteptate . Soacra , cu o duminică înainte de nuntă, invită “suratele” domnişoarele de onoare la nuntă cu un măr roşu în care a înfipt o monedă. Suratele sunt rude apropiate ale miresei şi sunt în număr impar. Sâmbătă seara la casa mirelui se desfăşoară obiceiurile. Suratele “aprnidu aluatlu” timp în care se cântă şi după care toţi participanţii aruncă un ban în vasul cu făină. Banii se împart între surate. Urmează ca furtaţii, sau cavalerii de onoare, să bărbierească mirele. În acest timp se cântă după care în prosop se pun bani de la participanţii la eveniment. Soacra mare are pregătită pânza albă frumos împodobită şi un băţ cu semnul crucii în vârf. Naşul mare coase hlambura după care pune trei mere în vârful ei. Din acel moment naşul conduce nunta. Se cântă anumite cântece specifice. Naşul este adus la casa mirelui cu alai condus de mire, de cavalerii de onoare şi muzică. Urmează masa şi petrecerea.
Duminică dimineaţa se pregăteşte alaiul ce merge acasă la mireasă pentru a fi adusă la casa mirelui. Se aduce naşul cu alai şi muzică şi se porneşte spre casa miresei. Cuscrii , ajunşi la mireasă sunt întâmpinaţi de mireasă şi unul câte unul sunt poftiţi în casă şi ea sărută mâna persoanelor în varstă şi primeşte un ban. Mirele şi cavalerii de onoare sunt aşezaţi separat, la o masă aproape de intrare. La acea masă sunt aşezate un colac cu o bucată de carne crudă „pâltare”, orez dulce cu stafide, multe dulciuri şi „plâţinta yrambolui”, o plăcintă făcută special pentru mire. Mirelui şi cavalerilor de onoare soacra mare le pune câte o lingură de metal la piept lângă floare. În tot acest timp la masa unde stau socrii şi naşii se cântă.

După aceea, soacra mică aşează la masa lor o sticlă de tărie frumos împodobită cu flori şi funde lângă o altă sticlă de tărie la fel de frumos împodobită adusă de soacra mare. Din ele se toarnă în două ceşti noi, se face schimb de băutură şi se bea din aceste ceşti de către cei doi socri cu braţele încrucişate. Înainte, fiecare se orientează spre răsărit şi face semnul crucii. După aceea socrul mare scoate „arâvoana” care este tot un ban sau o bijuterie din metale preţioase cusute pe un batic împăturit în patru. Acesta este primit de tatăl fetei, se atinge uşor de bărbie şi de frunte, acelaşi gest este făcut de încă câteva persoane după care soacra mică îl preia şi de obicei îl pune miresei la gât. După servirea mesei, mireasa este adusă aşezată lângă mire şi se porneşte hora.

Dar naşul poate avea o surpriză. Se obişnuieşte ca un copil dintre rudele miresei să fure hlambura şi să o ascundă. Nunta fără hlambură nu se poate, de aceea naşul o cere plătind în schimbul ei o sumăde bani negociată . Cuscrii au venit pregătiţi să ia şi zestrea. Socrul mare trebuie să-l plătească pe un băieţel care, în mod simbolic se opune. Se face o horă mare şi mireasa joacă în frunte urmată de familie şi rudele apropiate. După aceea intră în scenă naşul şi cuscrii împreună cu rudele miresei şi hora mai continuă câteva ture.

După aceea mireasa este dusă în casă şi pe o anflucată albă stă în picioare la fel şi mirele care este însoţit tot timpul de doi cavaleri de onoare. Are loc „hirtusearea”, este un moment emoţionant pentru familia miresei, pe rând părinţii şi rudele apropiate îşi iau rămas bun de la mireasă şi o încredinţează mirelui. Soacra mare şi mătuşile fac cadouri ginerelui, de obicei un prosop. Se cântă cântece de rămas bun. Când iese din casa părintească mireasa îşi face crucea de trei ori cu faţa către răsărit, este însoţită de două persoane tinere, fraţi, veri şi soacra le aşează pe umeri celor doi un cadou. Cu piciorul drept mireasa păşeşte afară din casă. Mireasa este dusă lângă mire, care este pregătit de plecare.

Soacra mică are grijă să verse apă înaintea miresei şi după, pe drumul ce-l străbate până la ieşirea din curtea părintească. Acesta constituie un ritual de purificare a noului drum pe care păşeşte mireasa în viaţă alături de mire. Se obişnuieşte ca un grup de tineri să ţină calea mirelui. El plăteşte şi pot pleca la biserică pentru cununia religioasă. Mireasa este dusă la casa mirelui şi este aşteptată cu multă dragoste. Se aşterne peste prag o ţesătură de lână albă. La intrare primii care ajung la casa mirelui iau din colacul pregătit dinainte, peste care este un caer de lână albă din care rupe câte puţin şi se pune la ureche.

Primul lucru pe care îl face mireasa, când intră în curtea mirelui este de a săruta un băieţel. După aceea aruncă peste cap,un măr roşu în care este înfipt un ban, cine-l prinde îl taie felii şi îl împarte celor din jur. În pragul casei stă soacra mare care este pregătită să primească mirii. Ea trebuie să aibă pe cap ceva alb, are pregătită puţină untură, două pâini, o cană cu apă şi un prosop mare alb. Mireasa după ce face semnul crucii de trei ori, face şi semnul crucii cu untură pe tocul uşii. Cele două pâini i le pune soacra la fiecare subţioară, îi dă cana de apă în mână dreaptă şi îi cupride pe cei doi miri cu prosopul şi-i trage în acelaşi timp pe amândoi peste prag , păşind cu dreptul. În casa mirelui mireasa este însoţită tot timpul de o mătuşă care are cu ea dulciuri. Acestea mireasa le oferă mătuşilor mirelui. Petrecerea ce urmează este începută de naş şi toţi participanţii cântă şi dansează până în zori.

Luni dimineaţa mireasa le toarnă celor din casă apă să se spele pe faţă. Se pregătesc pentru vizita naşilor şi a buygeadzilor (rudele miresei). Naşul şi cavalerii de onoare aduc dulciuri şi se servesc celor prezenţi. Se pune masa şi se petrece. Spre seară se duce mireasa la râu. Are loc un ritual de purificare de această dată facut de cei doi tineri căsătoriţi. Mirele umple o cană de apă dintr-o găleată şi o dă miresei şi ea o varsă. Se procedează aşa de trei ori, după aceea mireasa umple cana tot de trei ori şi o dă mirelui pentru a o vărsa. În jurul lor sunt cei apropiaţi şi unii încearcă să-l stropească pe mire cu apă din găleată.

Nunta se termină după ce naşul descoase hlambura, pânza o predă soacrei mari iar cele trei mere de pe hlambură sunt tăiate şi împărţite celor prezenţi. Din coada hlamburei se taie din partea inferioară două bucăţi mici de către mire. Cu cea rămasă el simulează că o loveşte pe mireasă,astfel încearcă să-i fie recunoscută autoritatea. Bucata rămasă se păstrează în casă. Pe vremuri se folosea ca furcă de tors lâna. Nunta se termină cu o bucurie şi o împlinire deosebită, tinerii căsătoriţi pornesc împreună în viaţă pe acelaşi drum.

tiganii in "caleasca vremurilor trecute" calatorind in cautare de petreceri si nunti

Elegantele fotografii alb-negru atrag şi prin cadrajul uneori excelent, şi prin aerul de epocă, şi prin prospeţimea pe care instantaneul o păstrează peste mai mult de jumătate de veac. Expoziţia de la Muzeul Ţăranului Român este o excursie într-o Românie care a schimbat vieţile multor oameni, surprinsă de obiectivul fotografic al unui artist detaşat de dramaticele schimbări istorice ale zonei, dar sensibil la marca lor asupra locurilor şi personajelor. Un aer de epocă învăluie acum imaginile, conferindu-le, dincolo de caracterul lor documentar, un farmec izvorât din contemplarea unui moment de viaţă suspendat în timp. Privind selecţia de fotografii, eşti obligat să fii de acord cu scriitorul Philip Roth, fotografiat de Inge Morath în 1956, deci cu doi ani înaintea imaginilor din România: "Odată devenit obiect al fotografiei ei, înainte ca tu să îţi fi dat seama, ea deja a surprins cu aparatul fotografic laturile tale ascunse. Este un intrus delicat, cu o cameră fotografică invizibilă".

PS: Vizitati va rog galeriile autoarei Inge Morath 1923-2002.

... hm ..., o altfel de "caleasca"

Daca tot pomenisem de "caleasca zodiacala", haideti sa ne desfatam privirile cu una numita "caleasca bijuterie" sau "bijuteria caleasca" ..., indiferent cum ar fi "literalmente" vorbind forma corecta de exprimare, totusi ..., zic eu ca e superba ...;

Nu-i asa?

Zodia Caleasca

Poate va gandeati ca puteti doar sa inchiriati caleasca, insa..., iata ca unii dintre noi se afla, in astrologia zodiacului indian/hindus, nascuti in Zodia Caleasca....; o zodie despre care se prevestesc urmatoarele :


Zodia : Caleasca

Intervalul : 31 ianuarie - 9 februarie
Corespondent în zodiacul european : a doua decada a zodiei Varsator

Nativul zodiei Caleasca din zodiacul indian este o persoana extrem de activa, mereu în miscare, mereu în cautare de experiente noi. Este curajos si îi place sa fie deschizator de drumuri. Nu este foarte cumpatat, ci adesea prefera "totul sau nimic".

Pe plan profesional, nativul din zodia Caleasca nu este deloc un executant docil si constiincios, dar poate fi un excelent explorator sau inventator. Nu suporta rutina si cauta activitati care îl pun mereu la încercare sau din care poate învata lucruri noi în fiecare zi.

Nativul din zodia Caleasca este un prieten devotat si de nadejde. Desi este devotat familiei, pentru care este în stare sa se lupte si cu muntii, este posibil sa aiba scurte aventuri.

Printre altele scriind ..., daca va regasiti in randurile de mai sus, va doresc multa sanatate si multi ani!

Calul - Emil Garleanu

S-a trezit în câmpiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vânturi, ale Ungariei. În mijlocul lor s-a ţinut câtăva vreme de mama lui, o iapă oarbă ce sta răzleţită de ceilalţi cai, dintre care cei mai frumoşi fuseseră mânjii ei. Apoi, când a simţit fiorul sălbatic ce i se revărsase în sânge, în largul pustietăţilor acestea a deprins cele dintâi goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a lărgit nările şi, cutremurându-şi coama încâlcită de spini, răspunse la chemări necunoscute, trimiţând depărtărilor cel dintâi nechezat puternic ce-i ieşise din piept.
Dar când se învăţase cu viaţa asta slobodă, se pomeni odată prins din fugă, înfrânat cu de-a sila de către cineva care se aruncă, dintr-o săritură, călăre pe el. Atunci a înţeles că cineva îl ameninţă, că cineva vrea să-i ţărmurească libertatea, s-a strâns ghem, apoi s-a destins repede şi a pornit ca o săgeată. Mânca pământul sub copitele lui, simţea că i se aprinde ceva înăuntru, că ochii îi ard şi că limba îl frige; trupul îi era numai o apă, gura — numai o spumă de sânge. Iar în fuga nebună, ierburile îl biciuiau şi i se încolăceau ca şerpii de picioare. De la o vreme se simţi sleit de puteri şi se opri. Un nechezat parcă îl chemă dincotrova; dar când văzu că duşmanul e tot pe spatele lui, că-i smunceşte frâul tot aşa de crunt, puse capul în piept şi, învins, se întoarse încet, purtându-şi stăpânul. Apoi plecă pe drumuri lungi, prin locuri străine şi depărtate.
L-au necăjit îndelung până să-l înveţe cu viaţa înfrânată de zăbală şi pinten. Când s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţă la care pornea înspre câmp ca să-şi poarte călăreţul, prin faţa regimentului, în văzul sutelor de cai ce stăteau nemişcaţi la strigătul goarnei, ca şi oamenii de pe ei. Şi nu mai putea de mulţumire când, după alergările prin vânt şi ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aştepta nutreţul.
După câţiva ani porni la un drum mai greu. Mergeau feriţi, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stăteau zile şi nopţi în ploaie şi glod, sub cerul încărcat de norii deşi ce atârnau până lângă pământ. Într-o zi, în capul călăreţilor cu săbiile scoase, se simţi mânat la moarte într-un vârtej înspăimântător. În faţă le răsări deodată un alt vârtej, şi se loviră într-un vălmăşag de glasuri, de vaiete, de împuşcături.
I se păru că nu mai e scăpare, se avântă, sări peste trupuri de oameni şi cai, şi, în goana nebună, îşi duse călăreţul departe, despărţindu-l de ai lui. Un zid de săbii se înălţă deodată împrejurul lui şi-l opri. Atunci se ridică în două picioare, se întoarse şi se aruncă orbiş înapoi.
Simţea că pe urmele lui veneau alţii, simţea zbuciumările celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse. Târziu, când se opri la un adăpost, în crupă îl ardea o usturime grozavă. O tăietură de sabie îl crestase adânc. Mâinile stăpânului îi spălară rana uşor, o legară şi-l mângâiară îndelung pe coamă.
Trecu şi războiul. Întors acasă, îşi luă locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de lumina ce i se revărsa pe ferestruia din faţă, de fânul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la câmp, ca de obicei; serile, arareori. În grajd vara era răcoare; iarna — cald. Şi vremea trecea...
Vremea trecea! anii se scurgeau repede unul după altul. Ehe! cine ştie când fusese războiul! Dar odată cu anii s-au scurs şi puterea şi avântul lui. Îmbătrânise, picioarele îi tremurau după o cale mai lungă; gâtul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai căta departe. Odată poticni şi se rostogoli jos, cu călăreţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la câmp şi-l purta numai la pas. În urmă, nu-l mai lua deloc.
Venea dimineţile la el, îl mângâia, dându-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului să-l plimbe prin ogradă. Parcă nici lui nu-i venea să iasă din grajd; îi plăcea să mănânce încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste.
Într-o zi uşa grajdului se deschise larg, şi doi soldaţi aduseseră un cal tânăr, înspumat. Însuşi generalul arătă unde să-l puie la iesle; el, bătrânul, avea să fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul-venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Bătrânului parcă îi veni din nou vlaga tinereţii, ridică în sus capul, se uită la stăpânul lui, apoi rămase cu ochii pironiţi pe acel care-l înlocuia. Iar când se duseră cu toţii, se închise uşa; şi când venitul ridică botul să smulgă din braţul de fân, din care dânsul mâncase mai înainte, el se smunci, rupse frâul şi, repezindu-se către celălalt, îl muşcă de gât. Îi despărţiră repede, iar el luă, pentru întâiaşi dată, de la soldat, două lovituri de vargă. A două zi, dimineaţă tare, generalul veni, porunci să se puie, în faţa lui, şaua pe calul celălalt, încălecă şi porni. Bătrânul întoarse capul şi-i urmări cu ochii până departe.
În fiecare zi, cei doi cai se măsurau cu privirea, şi câteodată bătrânul, reînsufleţit, se smuncea să se arunce. În urmă primea loviturile de vergi şi se punea să mestece, liniştit, nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Într-o seară, după multă vreme, calul cel tânăr întinse capul, cu ochi cercetători, către bătrânul lui tovarăş. Acesta a stat o clipă, ca şi cum ar fi vrut să se hotărască, apoi, simţind ca niciodată mirosul cela de câmp care-i amintea de herghelia lui, de caii lângă care nu fusese atâta vreme, întinse şi dânsul gâtul şi boturile lor se atinseră. Au stat câtva aşa, apoi bătrânul se încordă, rupse belciugul şi, rămânând slobod, veni încet, se alipi de celălalt şi începură să mănânce liniştiţi unul lângă altul. Din seara aceea nu-i mai legară.
Se deprinseră împreună; aproape nu se mai puteau despărţi. Când cel tânăr ieşea înşeuat, bătrânul necheza înăbuşit, nu-şi găsea astâmpăr şi pleca încet-încet prin ogradă, după el, până îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta să se întoarcă tovarăşul, ca să mănânce. Iar serile, când obosea să mai mestece, îşi rezema botul de gâtul celui tânăr şi dormita.
Într-o zi bătrânul nu se mai putu ţine pe picioare. Ochii i se împăienjeniră deodată, genunchii îi tremurau şi buzele scăpară jos mâna de fân ce smulsese atuncea. Voi să se rezeme de tovarăşul său şi nu izbuti. Încet, încet, bătrânul simţi cum se întunecă ferestruia spre care căta, i se muiară încheieturile şi trupul îi alunecă jos. Întâi se ţinu sprijinit în cele două picioare de dinainte, apoi îl părăsiră şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horcăi de câteva ori şi rămase întins, zbătându-se încet... Iar calul cel tânăr îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, stătu câtăva vreme cu ochii pironiţi, apoi tresări, întoarse capul spre uşă şi necheză prelung.