Referitor la terapia cu cai, am sa va redau o poveste, pe mine m-a impresionat, e preluata dintr-o carte, cartea se numeste "Supa de pui pentru sufletul iubitorilor de animale". Se numeste "Terapie in şa".
Intr-o dimineata, urmaream din pat vrabiutele, care ciuguleau afara pe fereastra, apoi isi intindeau aripile si zburau spre cer.Pentru ca sufeream de scleroza multipla, o boala care anuleaza controlul asupra muschilor,abia puteam sa-mi inalt capul de pe perna. Desi nu aveam decat 39 de ani,se parea ca viata se sfarsise pentru mine.
Intotdeauna mi-a placut sa stau afara. Impreuna cu sotul meu, Dan, obisnuiam sa ne plimbam ore intregi prin imprejurimile casei noastre din Colorado Springs. Dar cand am implinit 20 si ceva de ani, au inceput sa ma doara articulatiile dupa aceste plimbari lungi.Insa atunci ma gandeam ca nu poate fi nimic deosebit-doar o durere de articulatii.
Faptul ca am reusit sa devin mama, adoptandu-le pe Jennie-de 11 ani-si Becky-de 13 ani, mi-a umplut inima de bucurie si implinire. Dar,desi doream din tot sufletul sa fiu o mama buna, dupa ce veneam de la serviciu (lucram intr-o clinica de terapie recuperatorie), cadeam pur si simplu in pat, fiind prea obosita pentru a-mi ajuta fetele la lectii. Ma gandeam ca oboseala era rezultatul zilelor epuizante de munca.
Apoi, intr-o dimineata, am incercat sa iau ibricul de cafea si n-am putut: mana imi era complet amortita. Ce se intampla cu mine?m-am intrebat speriata.Un doctor mi-a prescris medicamente pentru bursita. Un altul mi-a pus diagnosticul de tendinita.
Apoi, intr-o alta zi, ma plimbam cu fiicele mele cand picioarele mi-au intepenit dintr-o data.
-Mama ,ce ai? M-a intrebat Becky ingrozita,acum in varsta de 17 ani.
-probabil ca sunt foarte obosita, am incercat eu sa glumesc, pentru ca nu voiam sa le sperii-dar eram ingrozitor de ingrijorata. Si astfel, la insistentele lui Dan, am consultat un neurolog.
-Ai scleroza multipla,mi-a spus el.
In momentul acela, mi-a venit in minte un slogan pe care il vazusem candva si care spunea:”Scleroza multipla-boala care paralizeaza adultii tineri.”Dumnezeule, nu se poate! M-am gandit eu cu groaza.Incercand sa-mi stapanesc lacrimile, am intrebat:
-Care este stadiul cel mai grav al bolii?
-Nu stim sigur, imi spuse el cu blandete.Dar cu timpul, s-ar putea sa ai nevoie de un scaun cu rotile.
Desi Dan incerca sa ma consoleze,in noaptea aceea n-am putut sa inchid ochii nici macar o clipa. Cum o sa pot sa am grija de mine si de familia mea?
Intrebarea aceasta mi-a staruit in minte in toate saptamanile si lunile care au urmat. Cu timpul, mersul a devenit un proces extrem de dureros, caci fortam foarte mult muschii coapselor. Dar erau momente cand picioarele intepeneau de tot, refuzand sa mai raspunda comenzilor mele. Treptat, am pierdut si controlul asupra mainilor,pana cand am ajuns sa nu-mi mai misc decat degetele-si pe acestea cu foarte multa greutate.
-Nu-i nimic, mama, te ajutam noi, imi spuneau fetele. Si chiar ma ajutau.
Dar voiam ca eu sa am grija de ele,nu invers.In schimb, eu nici nu ma puteam imbraca singura, iar dupa ce spalam cateva vase dimineata,cadeam epuizata in pat.
In dimineata in care priveam pasarile si imi doream sa pot zbura,inima imi era cumplit de grea, caci speranta murise definitiv in sufletul meu.
Atunci l-am vazut pe Dan intrand in camera tumultos.
-Iubito,imi spuse el,am auzit ceva extraordinar la radio.
O crescatorie de cai din apropiere organiza un soi de terapie bazata pe plimbarile calare.Acest procedeu -se spunea la radio- ajutase la vindecarea multor boli,inclusiv a sclerozei multiple.
-Cred ca ar trebui sa incerci,imi spuse el.
O terapie bazata pe plimbarile calare? Parea greu de crezut.Dar cand eram copil in Iowa, imi placea enorm sa calaresc.Si numai pentru simplul fapt ca ma ridicam din pat merita sa incerc.
-O sa cad in cap, spuneam eu sub forma de gluma cateva zile mai tarziu cand Dan ma ajuta sa ajung- cu ajutorul carjelor- la tarcul cailor. Aveam nevoie de ajutor ca sa ma urc pe cal, dar cand am apucat haturile si am inceput sa merg pe terenul rezervat plimbarilor calare,am simtit cum tot corpul meu se relaxeaza dintr-o data.
-Este extraordinar, am spus eu fericita.
Dupa ce plimbarea a luat sfarsit, i-am spus lui Dan ca abia asteptam sa calaresc din nou.
De fiecare data cand calaream,imi simteam coapsele mai flexibile,iar umerii din ce in ce mai relaxati.Stiam ca se intampla ceva.Acasa ,nu ma mai simteam deznadajduita.Si nu ma mai simteam obosita tot timpul, am realizat eu in culmea fericirii.
Intr-o dupa-amiaza, le-am spus celor de la centrul de calarie ca as dori sa calaresc fara sa,asa cum faceam cand eram copil.Iar in timp ce galopam pe pasuni si vantul mi se juca prin par, ma gandeam:Pentru prima oara dupa ani intregi de suferinta,ma simteam realmente libera!
Apoi, dupa ce Dan m-a ajutat sa cobor de pe cal, m-am simtit complet altfel.
-Imi simt din nou picioarele,i-am spus incremenita lui Dan.
Dan ma privi uimit cum mi-am ridicat un picior si apoi l-am pus incet pe pamant.
Imi fusesera necesare 30 de minuteca sa ajung – cu ajutorul carjelor- de la masina la tarcul cailor.Dar drumul de intoarcere l-am facut in mai putin de trei minute-iar carjele le tinea Dan.
-Ai reusit!imi striga el fericit in timp ce lacrimi de bucurie imi curgeau pe obraji.
Curand dupa aceea, fiicele mele urmau sa vina acasa de la universitate intr-o mini vacanta, iar cand au sosit, am iesit afara si le-am intampinat.
-Mama, uita-te la tine! striga Becky.
Cu inima debordand de fericire,le-am povestit cum au reusit caii sa ma vindece. Doctorii n-au putut sa explice de ce a dat roade aceasta terapie cu cai, dar tot ce stiu este ca-printr-o minune- a functionat.
Astazi, nu mai am aproape nici un simptom al acestei boli cumplite, daca reusesc sa calaresc de cel putin trei ori pe saptamana.
Ma scol in fiecare dimineata si pornesc intr-o plimbare lunga si invioratoare. Respirand aerul curat de munte, simt renascandu-se in mine un izvor de bucurie si Îi multumesc lui Dumnezeu ca mi-a redat viata inca o data.
Poveste relatata de Sherri Perkins,preluata di revista „Woman´s World”
