In Spiritul Craciunului:

Craciunul, Obicei stramosesc:

A venit Zeul Mos, Craciunul!!!

Vine si la mine Mosul. Dar nu este mosul pe care il stiti voi.

Mosul care vine la mine este adevaratul Mos Craciun numit si Saturn,Ra, Ramses, Montu, Maesius, Moesius, Zeul Moş, Kronos, Neotates, Zalmoxis şi care în etimologia populară apare sub numele de Moşul, Manea câmpilor,Manu, Crăciunul, Novac, Baba Novac (Tănărul cel bătrân, cel înţelept), Om, El sau Io.

Geto-dacii il celebrau pe Craciun, nume pastrat pana astazi, cu prefixul de Mos, ceea ce arata ca el vine din batrani, din trecutul indepartat. Rudimentele mitului stravechi pastrate in folclorul national romanesc il arata pe Craciun legat de cultul focului, dar si al bradului, copac sacru in credintele dendrolatriei. Se poate reconstitui cu destula certitudine modul de celebrare a unei sarbatori geto-dacice consacrata inceperii solstitiului de iarna. In sanctuarele lor, geto-dacii asistau la ceremonia arderii intr-o vatra a unei buturugi, simbolizand anul vechi. La miezul noptii de 23 spre 24 decembrie, sacerdotii aruncau craci de brad peste jarul buturugii, care se aprindeau imediat, arzand cu valvatai.

Era momentul sacru al inceperii Anului Nou, cand ziua care se micsorase treptat din toamna, incepea sa creasca, in dauna noptii. Intetirea focului in vatra sanctuarului era un gest sacru al ajutorarii Soarelui de a incepe sa dea mai multa lumina si caldura. Putem vedea astazi in acest gest o naivitate dezarmanta, daca nu ne transpunem in gandirea magica de acum cateva milenii. Dar, socotind atat durata de 365 de zile a anului, cat si solstitiile si echinoctiile, calculate de sacerdoti, asa cum arata clar piesele din sanctuarul-calendar de la Sarmisegetuza, constatam totodata o avansata preocupare a geto-dacilor fata de fenomenele astronomice.

Oricum, observatiile sacerdotilor geto-daci privind faptul ca ziua incepea sa creasca dupa 22-23 decembrie si marcarea acestui moment printr-o ceremonie speciala cu conotatii sacre inchinata Soarelui, sunt elemente de mare importanta atat pentru istoria religiilor, cat si pentru cea a stiintei.

Romanii au pastrat ca element folcloric, peste milenii, segmentul arderii buturugii in vatra casei, in noaptea cand vine Mos Craciun. Se prea poate ca acest Mos Craciun sa fie chiar numele dat de geto-daci ceremoniei arderii buturugii in noaptea inceputului solstitiului sau chiar a inceperii Anului Nou. In orice caz, termenul Craciun este specific romanilor, fiind preluat tarziu, cu conotatii crestine, de popoarele din jur, unguri, bulgari, slovaci, ucraineni, rusi, desemnand ziua Nasterii Domnului Iisus Christos. El exista insa si la albanezi, cu stramosi iliro-traci, tot astfel cum romanii ii au pe geto-daci, sub forma “kercum”, avand sensul de buturuga ce arde. Aici nu este vorba de o preluare din limba romana a unui termen consacrat crestin, ci de prezenta unui cuvant extrem de vechi, comun la traci, explicabil prin origini tracice.

Aceasta poate arata inca o data ca mitul “Craciun” era prezent cu mult timp inainte ca el sa fi fost asimilat de crestinism.

Poporul roman a pastrat vie traditia lui Craciun, dar si sensul stravechi al cuvantului de la care deriva insusi substantivul in cauza, precum craca, crac, cracana, cracanat, apoi creanga, crenguta, cu verbele aferente si chiar nume: Craciun, Craciunica, Craciunoiu, Craciunescu etc, prenume si toponime formate din cuvantul matrice, cum sunt Craciunei, Craciunesti, Craciuna, plus adjective numeroase. Cum se vede, limba romana, spre deosebire de altele care au imprumutat termenul Craciun, are o intreaga familie de cuvinte legate de substantivul respectiv, atestand vechimea enorma a acestuia. Este interesant de observat ca prenumele Craciun nu apare insa in hagiografia crestina, lipsind un sfant cu acest nume, termenul fiind utilizat doar ca denumire a sarbatorii Nasterii Domnului. Cu toate acestea, el este inca din secolul al 14-lea un prenume frecvent la romani, alaturi de Ion, Gheorghe, Dumitru, Constantin si Nicolae. Este clar ca, in pofida sincretismului, celebrarea candva pagana nu s-a contopit pe deplin, nici pana astazi, la romani, cu cea christica. Sarbatoarea geto-dacica a solstitiului de iarna era asociata si cu venerarea bradului, ca simbol al vietii, care biruie gerul si intunericul, ramanand verde tot anul, credinta venita din timpuri si mai vechi, cand oamenii primitivi adorau “spiritele” arborilor si plantelor.

Cultul s-a perpetuat folcloric la poporul roman. Bradul impodobit cu panglici albe, marcand principiul masculin si rosii pe cel feminin ( si snurul martisorului), inca mai insoteste pruncii la botez, mirii la nunta si mortii la cimitir, in mod simbolic, in diferite zone rurale ale Romaniei.

Balada Lui Zamolxe

P-un picior de plai,
pe-o gură de rai,
strânsu-ne-am în vale,
o mulţime mare.

Rugul am aprins,
focul am încins.
La Zamolxe vrem,
să ne închinăm.

Doamne ne-om ruga,
la puterea ta,
trezire ne dai,
pe-o gură de rai.
Doamne, tu Stăpâne,
cuvinte ne spune,
de înţelepciune.

Focul sa-nteţit,
Zamolxe a privit,
Şi-astfel ne-a grăit:

- Tu poporul Meu,
să ai Dumnezeu,
căci preotul tău,
e un deceneu.
Oriunde umblaţi,
voi să nu uitaţi,
rugul aţâţaţi,
la Domn vă rugaţi.
Că din zori de zi,
Eu cu voi voi fi.
Iar de o fi noapte,
să priviţi departe,
ochiul de Mi-oţi vede,
atuncea veţi crede,
că la voi Mă uit,
vrerea v-o ascult.
Să mai luaţi aminte,
crestele sunt sfinte,
la popor de zei,
Carpaţii-s temei.
’N codru de umblaţi,
aminte să luaţi,
când frunza foşneşte,
Deceneu vorbeşte.
Voi să-l ascultaţi,
şi să vă-nchinaţi,
binecuvântează,
s-aveţi mintea trează.
Sacru vă e plaiu,
sfânt vă este graiu,
inimii de foc,
viaţa-i cu noroc.
Voi oameni frumoşi,
să fiţi drăgăstoşi.
Drepţi vă ridicaţi,
oamenii vi-s fraţi,
ajutor să daţi.
Pe cei oropsiţi,
să nu-i părăsiţi.
Cel ce vă mângâie,
la Mine-o să vie.
Viaţa de v-o daţi,
să vă apăraţi,
asta nu uitaţi:
Veţi fi înviaţi!
Vieţile-n dreptate,
sunt nenumărate.
Cel ce-n Mine crede,
lacrima nu vede,
iau suspinul greu.
De poporul Meu,
voi vorbi mereu,
sus la Dumnezeu.
Când hora-ţi încinge,
la Mine-o ajunge,
cântec bucuros,
din omul frumos.
Atunci şi alţi zei,
vor avea temei,
să se-nveselească,
doina să pornească,
şi să vă iubească.
Şi când vă vorbiţi,
să vă amintiţi,
graiul omenos,
e cel mai frumos.
C-al zeilor grai,
e-n cântul de nai,
p-un picior de plai,
pe-o gură de rai.


P.S: Craciunul este sarbatoarea familiei, este momentul în care toti cei dragi petrec împreuna uitând de tot ce este rau si urât si celebrând dragostea, armonia, frumusetea, împartind daruri si aducând zâmbete pe chipurile tuturor. Scena Nasterii Mântuitorului se repeta în fiecare an în fiecare casa, în fiecare suflet... sa nu uitam adevaratele sensuri, sa nu uitam ce suntem, sa nu ne pierdem spiritualitatea si umanitatea. Craciun fericit!