Arabul căzuse în aspră robie,
Muşchioasele-i braţe legate era...
El n-o să-şi mai vadă nici cort, nici soţie,
Nici larga pustie
Ce-n veci treiera!
Şi turcii-l vor duce cu dânşii-n cetate,
Şi sclav ca să fie va fi destinat,
Şi până ce-n pieptu-i un suflet va bate,
De-un dor ce abate
Va fi dominat!
Iar calul său falnic, uşoară nălucă,
Ce-n fugă se-ntrece cu paserea-n zbor,
Şi ce, la săgeată, — nainte apucă, —
În dar o să-l ducă
Sultanului lor!
L-această gândire, de lacrimi pâraie
Revarsă-a lor undă pe negru-i obraz!...
Toţi dorm; numai luna pluteşte bălaie,
Scăldată-n văpaie
Pe-un nor de atlaz!
Lumina-l ajută şi calu-şi zăreşte,
Dar trist, la o parte, şedea priponit,
Cu ochiul său negru părea că-i vorbeşte,
Părea că-l jeleşte
În dor adâncit!
Arabul atuncea, pătruns de simţire,
Pe brânci se târăşte s-ajungă la el;
Mişcat de-o înaltă şi dulce gândire,
Spre-a lui mântuire
Lucrează cu zel!
Cu dinţii apucă priponul cel tare,
Îl muşcă, îl roade şi-l rupe,-n sfârşit
Deschisă îi este pustia cea mare,
Cu albă cărare,
Cu sân împietrit!
Dar calul atuncea, de brânele-i late,
Cu gura-l ridică, mişcat de-al său dor,
Prin noapte, cu dânsul, fantastic străbate,
Nimic nu-l abate
Din falnicu-i zbor.
Şi-n tropotul mare, trei zile goneşte,
Când, iată că-n zare albeşte un cort,
Arabul e-n viaţă, şi calul soseşte,
Dar vai, când s-opreşte,
S-abate jos mort!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu